Si ninge iarasi cu fulgi mari

Si ninge iarasi cu fulgi mari… iarna de anul acesta m-a prins in sala de lectura. Visele mele stau inchise in beci si nu le pot scoate afara, sa vada ninsoarea. Faptura sta si suspina la geam, in timp ce fratii ei, fulgii de nea se joaca purtati pe brate de mama lor alba. Simt apasarea tot mai grea a celor patru pereti ai acestei absurde existente! Mi-am educat nevoile sa taca si in schimb am crescut dorinte intr-un cuptor fierbinte al unei minti bolnave. Nu vreau sa ma mint, ma simt singura, si frica imi mananca din oase pe zi ce trece. Iarna de anul acesta...as vrea sa-mi bata la usa cu sperante si sa nu ma mai doara nedurerea. M-as odihni in mine, ca la gura sobei, in timp ce afara ar viscoli. As gasi tot ce am nevoie acolo..in mine: si hrana si caldura si leacuri pentru degeraturi si rani. Iarna de anul acesta...mi-ar placea daca, asa grava cum e ea...mi-ar domoli prin ninsoare propriul viscol launtric.

cer sa fiu cer

Cum gasesti Tu cu cale sa vii dupa mine, oriunde m-as ascunde. Mai ales atunci cand ma ascund de mine. Ma cauti in cotloanele cele mai intunecate ale mintii mele. Cand ma bag in vagauni de sarpe, Te prefaci in raze de soare si in adiere de vant; cand fug in vale, imi bati in fata, cand urc in fuga dealul, Tu esti deja acolo, in varful lui, inaintea mea. Cand am strabatut o mie si una de incaperi ganduri si m-am inchis in camera zugravita in negru a gandului neiertarii, Vii si zugravesti peretii in Albul Iubirii. Cand sting lumina sa plang in intuneric, cuprinsa de frica si disperare, imi falfai la geam din aripi: esti un porumbel si nu-I cale alta decat sa Iti deschid si sa-ti dau hrana; nu Te multumesti cu una cu doua, vrei zambete si ruga, vrei boabe cat cele de mustar, de credinta. Nu stii cat de rare sunt zilele astea? Daca hotarasc sa pun perdele la geamul camerei mintii mele, se intuneca camera, si nu mai intra lumina; asa ca e musai sa le iau jos ca sa pot privi mai bine cerul…cerul din mine.

Despre....

Ce cred eu? Ca orice as crede se va implini ce imi este destinat, dar e mai frumos daca ajung sa pricep si sa merg in armonie cu destinul meu.
Cine a zis ca nu pot sa aleg? Vai mie daca nu aleg, caci mi s-a dat aceasta posibilitate, de a discerne; pot vedea cata drama zace in fiinta celor pentru care au ales si aleg altii. Societatea, spre exemplu.
Ma tot gandesc: ce rost are aceasta surda impotrivire?
Fugim de sensul nostru si pe urma tot noi vociferam nemultumiti: ce trista soarta!Si ne continuam, vorba unei prietene, perfectionarea pe picioarele din fata, picioruse de soricei speriati, caci cele din spate sunt prinse in cursa vesnica. Da, poate suna a banalitate ce spun,dar e departe de ea cand vine vorba sa get to the facts. Oare de cate dovezi are nevoie un om, ca sa isi dea seama ca experientiaza in mod perpetuu o drama si ca intoarcerea la el insusi, ca fiinta UNICA si IUBITA, o farama din nemurire ii asigura iesirea din cerc, din labirint.
Nu! Lumea nu e musai trista si urata, dar nu putem( sau putem oare?) nega ca cineva parca face experimente pe noi, intr-un megalaborator.
Daca progresul in stiinta are loc cu precadere cand se pun intrebari, mai mult decat atunci cand se ofera raspunsuri, de ce nu putem oare extrapola asta si in viata de zi cu zi? Sa ne intrebam, de pilda, daca raspunsurile pe care ni le dau altii ne multumesc nu numai intelectul,caci nu suntem numai asta, ci intreaga fiinta, holistic, cum spune alde Maslow? Nu e oare natural sa ne punem intrebari? Gandirea, poate fi( tot dragul de Maslow zice)un proces spontan si natural, liber de constrangeri( vedem asta la pruncii care te bombardeaza cu intrebari), asemeni parfumului florilor. O fericita exprimare, lipsita de efort, spune el, a naturii si existentei organismului, carevasazica o trebuinta.

Octombrie

Dimineti senine, zambete pline, ceas de trezie si flori de iasomie.
Vorbe de duh, pasi apasati, verdele verde al ierbii. Privesti in ochii celor care nu te vad, nu te aud, si mai rau e ca nu se aud pe ei insisi.

M-am saturat de mirosul greu al orbirii. Soarele se ridica pe cer, acelasi soare in cele 365 de zile ale anului, care aduce si duce cu el acelasi mesaj, scris cu raze fierbinti pe firmamentul cerului.
Oamenii au astupat cu cuvinte fara rost sunetul tacerii.

E vremea stransului roadelor. Toamna, o fecioara despletita, isi plimba haina in degrade peste lume, si din cand in cand mai aluneca cu picioarele in noroiul pe care oamenii au uiat sa-l spele cu lacrimi. Sau poate nu mai au lacrimi...
Eu inca ma mai caut in cele 1001 incaperi ale mintii. Se pare ca inca nu am invatat ca nu aici o sa ma gasesc. Ma rog inca sa nu ma fi inchis in beciul propriei mele minti. Nu am cheile de acolo, iar usile nu pot fi clintite cu una cu doua, sunt usi grele de fier.
E inadmisibil sa stau in beci si sa lipsesc de la spectacolul vietii.

Dintr-o data mi s-a facut dor de copilarie. Umblam cu picioarele ude in opinci si-alergam dupa vite ce nu ma ascultau- asa cum oamenii nu isi asculta sufletul.
Vreau sa mananc paine satioasa in care s-au copt amintiri, vreau sa torc lana cu bunica in pragul tinzii, pentru o haina care sa ne pazeasca de frigul unei toamne lipsite de credinta. Octombrie e un alt nume pentru inceput.

Dragostea e simpla

Am vrut sa scriu despre dragoste. Sa umplu caiete intregi cu tot ce imi trece prin cap in legatura cu ea. Ce sa-ti spun? Painea se face din aluat, asa cum dragostea numai din iubire se poate naste.
Asa cum alegi sa mergi pe un drum, alegi sa si iubesti. Sa-ti imparti painea fizica si cea spirituala cu cei saraci in toate cele.
Sa-ti rupi sperantele si sa le imparti multimilor si sa vezi ca ele nu se imputineaza.
Dimpotriva, se inmultesc si iti raman si pentru viata de acum si pentru eternitate. Dragostea inseamna sa dai, si cum altfel, sa si primesti. Sa ti se dea apa din belsug atunci cand ea e scumpa gurii tale, si band din ea, materia sa se uneasca cu duhul, imanentul cu transcendentul, si din gura ta sa iasa izvoare care sa stinga setea sufletelor arse de durere.
Ai primit apa, ai dat inapoi apa. Nu de la tine ai dat.
Dragoste- daca nu poti plange cu cel ce plange, si-si varsa durerea in fata ta, sa-i arati ca sunt motive sa zambeasca, sa-i intinzi delicat o frantura din bucuria care te-a cuprins pe tine. Cum? Prin marturisirea Adevarului.
Dragoste inseamna sa stii si sa simti ca nu esti singur.

Un strop de curaj

Iubeste-mi genunchiul, iubeste-mi numai putin genunchiul.
Acum nu am nevoie de nimic altceva. Nu intreba, nu te mira, nu cauta sa ma convingi ca va fi si mai bine dupa ce-mi vei saruta coapsele, sanii si gura.
Daca-mi saruti si-mi mangai genunchiul, e ca si cum m-ai ava toata. Nu-i nimic daca nu intelegi.
Am privit in oglinda si-am vazut un chip ce tradeaza un suflet obosit. Sunt prea obosita ca sa mai dau explicatii, sau sa am rabdare ca intr-o buna zi...
Nu neg insa, ca mi-as dori ca tu sa fii rabdator si sa-mi induri nebunia- furtuna dupa care nu iti garantez ca va iesi soarele. Asa ca imbratiseaza-mi genunchiul si nu te gandi la prostii. Carnea este cel mai bun mijloc de expresie al spiritului, al vietii. E ieftin si kitsch sa-ti pese doar de sex, potol, toale si imagine. Dar nu e cu mult mai bine sa crezi ca poti ajunge la fericire-the happines, prin mijloace facile.
Mai indura-ma putin.
Stii noi nu traim, cata vreme nu iubim, ne ducem viata undeva la periferie, in vreme ce centrul striga cu toate puterile ca ne asteapta sa ne instalam in el. Se sparg valuri inspumate de stanci...si ele nu se clintesc din loc.
Azi, eu sufar, dragul meu, din cauza absentei suferintei, pentru ca lasa-ma sa-ti spun, eu sunt de fapt o narcomana. Am nevoie de o doza zilnica de suferinta, altfel intru in sevraj. Bine, daca vrei tu, sunt sado-maso, desi nu cred.
Si stii ce nu mai cred? Nu cred ca tu nu ai nevoie de suferinta ca sa fii fericit, si daca crezi asta...ei bine, atunci inca visezi.
In regula, ai sa zici ca am cam intrecut masura, o sa incerc sa fiu mai temperata.
De-ai sti tu cat as vrea sa am curajul pe care il avea Hannnibal cand pornea la lupta cu cartaginezii si cu galii sai, impotriva trufasilor romani. Dar nu il am, ba mai mult, ma cuprinde frica din orice. Mai nou, mi-e frica de uitare. Nu de Alzheimer e vorba aici.
Mi se intampla uneori( din pacate tot mai rar), poate ai avut si tu astfel de momente, sa ma aflu undeva, nu importa locul, printre oameni, sau singura, sa imi dau seama ca sunt. Da, ca traiesc, ca am in mine viata, ca exist, adica devin constienta de mine pe aceasta lume- vali traieste pe pamant, respira, gandeste, merge, ii priveste pe ceilalti in ochi...
Fac, carevasazica, o constatare a propriei existente pe pamant. Dar in curand, ma iau cu griji, si ca si-atunci cand te trezesti dintr-un vis, deschid ochii in realitatea pe care o sti si tu. Nu cumva ii inchid? Nu cumva adorm la loc, si poate si-acum dorm?
Te rog saruta-mi bland genunchiul.
Mi-ai zis intr-o zi, chiar in mai multe, ca vrei sa facem dragoste. Inseamna ca esti convins ca se poate asa ceva. Imi pare rau sa iti vaduvesc chipul de zambet, dar eu nu cred ca vom ace dragoste prea curand.
Nu vana dragostea, ea vine singura, tu n-ai decat s-o urmezi cand vine.
Inchid ochii si-ascult...tacerea vrea sa-mi vorbeasca. Poti face si tu asta din cand in cand. E un exercitiu interesant.

as always...searching

May I think that opportunities are just around the corner for me? That people are there to offer me answers and to embellish my life? Should I feel loved and protected? Or, on the contrary, should I resent my life and be reluctant in taking steps forward, when someone offers me their hand to climb on the stairs that lead me to the ball room? Perhaps, I should feel sad, and not so enthusiastic about what will come next. I honestly don`t know. My life seems to be just an array of events that elicit emotions, in a way or another. And I am just like a leaf that lets herself carried away by the wind, naively hoping that the wind will be a good fellow and lead me where I can find meaning, and where people don`t step on me within their rush towards the land of nowhere. I incline quite many times to feel guilty, as if I had robbed or damaged someone`s life, without hesitating. Have I? I may have betrayed what was pure in me, and thus I may have gone astray from my destiny, from my Father, searching for a place where I could be the landlord. But I have no idea of how to govern a village, of how to dictate thoughts to do this or that, and not to harm them, nor let them harm me. Maybe I am a lonely princess weeping in her chamber, getting all wrinkled from the tears, and waiting for centuries, for prince charming to come and rescue her from her crumbled world of dreams. I am, in many aspects, a depressed and scared creature, who makes up her mind quite easily and at times feels like doing whatever she likes without looking at the other people around her. Sometimes, I think selfishness has no borders, because I still cannot feel for the other, I am still horribly afraid to admit that not all people`s actions are right and that I could tell them that, even if, by telling the truth, I might be rejected. I am a child in so many ways, yet I am never one when it comes to innocence and obedience. I most earnestly think that I have lost the way towards happiness, towards sheer happiness so well hidden in me, in the most vivid, yet the most hurt part of me. I believe Epittetto, when he says that no one can ever harm you, but yourself. I also believe that the great wars of humanity can hardly resemble the battles that occur within the soul of a person.
At the moment, I am hiding behind the curtains of this world, I lifted up the veil that came down once, not wanting to see the real visage of the world: one that has nothing to do with kindness, innocence, love or greatness; it is rather a face of selfishness and chaos.
But in this world, as it is, I, as I am, am searching for diamonds, I am digging in the dirt for the most beautiful and alive part of the human being; I want to find love.

Poem catre Marte

Marte, de ai cat de cat atmosfera, primeste-ma la tine.
Nu vreau sa iau cu mine nici oameni...nici jivine.
Imi sunt de-ajuns eu,asa cum ma stiu...desi n-as fi vrut.
Asa ca...tine-te ca vin degraba.
Prefer desertul tau, in locul acestui PUSTIU.
De-mi dai voie,as vrea sa-mi infiintez o institutie al carui obiect sa fi desfiintarea a tot ce vor sa infiinteze oamenii.
As mai vrea sa vad marea, daca o ai, aici pe pamant nu vreau sa ma duc, si-oricum e prea scump, nu imi permit.

Esti Este

Esti...Dragoste, ce nu se poate masura cu niciun instrument de masura psihologic, caci nu s-au inventat inca constructe care sa descrie acurat cat de mare esti.
Ceri imposibilul pentru omul psihologic si totusi odata ce accepta acest imposibil, el isi depaseste limitele si intra pe un teritoriu, initial necunoscut, insa Tu il porti de mana.Acel teritoriu poarta numele de Imparatie si este zona cea mai sigura.
Esti...Lumina, dar nu din aceea pe care omul psihologic sa o poata defini si simti cumsecade, ci esti Lumina fara de care nu ar fi existat lumina soarelui si a stelelor.
Esti Ghid pentru cei care isi cauta drumul si le spui sincer ca nu prea exista scurtaturi pentru destinatia lor, si ca in plus, drumul nu e asfaltat, si sunt gropi peste tot.Insa, pe acest drum de tara, plin de noroi si hartoape, adie un vanticel caldut si te incalzeste un soare senin, si privighetori ce te insotesc in cantecul tau de drumetie iti tin isonul tot drumul.
Esti pace, dar nu din aceea cu intermitente, ci continua si pe termen lung si foarte lung.
Esti caldura gratis, la care se poate da drumul la orice ora din zi si din noapte fara a mai fi nevoie sa fie oprita pana trece frigul.
Esti o carte deschisa, cu slove de aur, scrisa intr-o limba universala, care se invata repede de catre doritori-se cheama limba iubirii.
Esti zambet ce cucereste femei si barbati deopotriva, copii si batrani, si faci sa se indragosteasca de Tine intregul cosmos.
Esti Vestea Cea Buna ce invioreaza inimile frante sub povara grijilor.
Esti Cavalerul ratacitor pe taramul sterp al fiintei mele, hotarat sa lupte cu uriasii ce cauta sa zdrobeasca vise si sperante.
Esti Pamantul pe care il sarut, dupa ce am naufragiat vreme indelunga pe mare.
Esti piscul de munte pe care am ajuns vara trecuta si esti valea ce-am cuprins-o cu privirea, in vreme ce vulturi zburau deasupra ei,ca
si pazitori ai comorilor sfinte.
Esti blandetea cu care ma intampina ochii celor pe care ai cunosc.

O alta primavara

Bulgari de emotii rostogolindu-se prin campurile sufletului, luminati de o luna ce se pravaleste in cascade.
Si voci de copii...ce uneori uita ca poti fi fericit numai cu chitara, cateva acorduri si un munte de vise. Zile de iarna cu zambete albe si nasuri inghetate, cu bulgari din care musti ca dintr-un mar rumenit, cules de curand. Primaveri cu soare si ninsori de flori, cu plete-n vant si pasari ciripind, si-un cer ce vindeca frica de a te arunca in mijlocul vietii fara sa stii ca cineva te va prinde, fara sa te ranesti. Multumirea de a crede, in lipsa fericirii. Increderea ca un vant ce adie bland in vreme ce privesti copacii si oamenii si pietrele, si-o frunza te atinge pe picior. Si l-ai vazut. E in parc, se plimba de unul singur, gandindu-se la...poate gandindu-se la ce te gandesti tu. Nu, el nu se poate gandi tot timpul la el asa cum o faci tu. N-ar mai sti ce e somnul. Planuri si ploi de iluzii amestecate printre pasii trecatorilor din parc. Ultimul tau gand e si primul. Sa traiesti din toata inima ta fiecare zi, ca pe sarutul pe care il astepti de atata vreme. Au inceput sa creasca fire de iarba, se inalta gata sa ajunga norii de pe cer...in mine totul e verdeata si curat. Dar el nu vine sa vada ca copacul a inflorit si ca florile toate sunt pentru el, si ca sunt gata sa il las sa se plimbe pe aleea imprimavarata, sa-si insemne cu fiecare pas existenta, sa-si aline sufletul, poate obosit de atata colindat, pe o banca, langa o fata ce scrie despre speranta si spera ca pe spatele frunzelor de artar va gasi mesajul iubirii.

anotimp in afara, anotimp in mine

Iarna mi-a zambit alb, eu unde eram?
Acum imi miroase dulce si suav a primavara, unde sunt?
Prinsa, ca de obicei, in obsesiile si fricile mele, absenta cu totul de la spectacolul vietii.
Prinsa, asa cum ma stiu, in caruselul grijilor marunte, impletite cu sentimentul acru-lesiatic al neputintei interioare.
Macar de-as fi captiva intr-o reverie, gata sa renunt la tot pentru a-mi trai fericirea.
Dar nu. Mi-am pus pe fata o masca de veselie tampa si cu ea ma plimb prin lume, convinsa ca fake-it til you make it, chiar functioneaza.
Sa nu ma intrebati; Nu, nu sunt fericita, nici nu stiu daca am fost vreodata, sau daca voi fi. Dar sunt obsedata de ideea de fericire si de cea de inocenta, desi acum, in mine, nu gasesc niciun strop din ele.
Am luat-o pe un fagas gresit, asta par sa-mi spuna simturile, si tulburarile de atentie si de vointa de care sufar. Poate ca trebuie sa merg in directia cealalta...
Ma joc cu viata mea, o joc la ruleta hazardului, ma las prea adesea manata de dorinte instinctuale si pierd, nefasta pierdere, trenul care ma poate duce la intalnirea mult asteptata cu...Viata!
Nu. Eu ma incarc cu bagaje inutile si alerg nebuna, doar doar o sa-l prind in ultimul moment...nu e...s-a dus.
Venerez un chip de lut si caut zi de zi sa-i aduc merite, elogii; ma rog in van sa ma vindece de sentimentul de goliciune ce a inceput sa ma macine, ca si caria care, incet, incet, roade lemnul.
Poate sunt trista, melancolica, depresiva...toate acestea efecte ale deprivarii de aerul binefactor al credintei. De mine s-au lipit acesti demoni, si demonul fricii si mi-au subtiat teribil speranta.
Ma simt mereu consumata de ceva, insa fara sa am rezultate clare; simt combustie interna, cvasipermanent, dar oare ard pentru ce trebuie? Sau ma consum in pustiu, fara sa incalzesc, ori sa luminez calea si viata nimanui?

Iarna

Ai vazut dealurile? Dar muntii? E iarna in toata splendoarea ei, regina de gheata tacuta si grava...si-atat de frumoasa.
E jumatatea lui februarie si pe campii, cineva, parca a aruncat o fata de dantela fina.
Nemarginitul cer e-albastru gri, iar raze mai patrund prin nori si se-ntalnesc cu varfurile copacilor lipsiti de vesminte.
Pasari imbracate gros in pene de iarna scruteaza orizontul si-mprastie praf de argint in zare falfaind din aripi.
Cerul parca s-a-nteles sa poarte aceleasi straie cu pamantul; oare si oamenii s-au inteles cu ingerii sa-si imbrace sufletul in alb?
Toate-au incremenit ca-ntrun basm sub sarutul iernii. Bucuria se cerne-n fulgi mari si-n zbor inalt de vise peste sufletul meu.
Trei munti, trei frati iubiti de tatal lor- cerul, se scalda jucaus in razele soarelui.
Atingerea calda- inghetata a norilor ma infioara. Gandurile mele se indreapta hotarat pe cararea nemuririi.
Atatea nuante de gri, cate cristale pe crengile copacilor, atatia pasi spre mine, cate oglinzi in care sa se poata privi copiii cerului.
Alunec pe gheata fara teama, stiu ca voi ajunge in bratele tale- Iubire.
Un abur se inalta incet deasupra vailor si padurilor, ca-n zilele dintai ale creatiei.
Iarna m-a imbratisat ca sa nu-mi fie frig.

drum spre mine

Iubesc.Iubesc rasaritul de soare la munte.Ca si cum Cel vesnic ar zice:"sa fie lumina!"Si peste intinderile aburinde s-ar iti incetul cu incetul razele soarelui scaldand creatia.
Iubesc cum miroase padurea dupa ploaie.A curat si a impacare.Iubesc potecile batucite pentru ca ma gandesc la oamenii care le-au strabatut inainte de mine.
Dar cel mai mult iubesc piscurile.Acolo ma simt intoarsa acasa, dupa o lunga si obositoare calatorie:munti ce se intrec in a atinge cerul, vai- adancuri ce cheama alt adanc, brazi inalti, paznicii verdetii, carari ce te duc spre casa soarelui, si pasari ce trambiteaza intoarcerea Fiului Risipitor.

Vindecare

De unde ma privesti trist si ingandurat, asteptand sa imi indrept ochii spre cer?
Unde te-ai ascuns; mai esti cumva in locul acela? De cand am incetat sa Te caut? Nu, eu nu am incetat nicicand sa te caut, sa stii.
E drept, am fugit de spini, si n-am vrut sa vad nici lacrimi, nici sange, dar, dupa cum bine stii, acum imi pare rau.
Si Te caut in oameni, in luna, in stele, in orizont, in salile pline de studenti, in carti, in filme, in Rock, blues, jazz si folk, in acorduri de chitara, in ochii noilor mei prieteni; in zilele si noptile in care cant cu ei; uneori Te caut chiar si in obsesiile mele... In noptile in care ma mint ca invat pentru scoala, in orasul acesta mare si-n luminile lui; Te caut pe strazi, pe acoperisurile inzapezite, imi inchipui ca-mi vei sopti ceva prin vant, ori ca vreun porumbel se va opri vreodata pe umarul meu si-mi va aduce pacea, de care-atat de repede am fugit.
Am ajuns sa Te caut la libraria din centru, printre carti si articole de papetarie, in titlurile cartilor, in miile de cuvinte si ganduri si imaginatie... Te caut neobosit in povestile de dragoste cu happy end si-n legaturile celor ce se tin de mana prin parc; si-n patima sarutului, si-n norii de pe cer... si-n catedrale cu ingeri de fildes, ori in bisericute mici cu icoane de sfinti, ce parca de veci privesc in tumultul omenirii soptind bland: Iubire.
Te caut in biografiile oamenilor metamotivati, si-n operele lor. Ale lor? Te caut in iuresul ninsorii si-n cantecele batranesti; in copacii dezgoliti si-n griul zilelor in care nu fac nimic, si sper ca Te voi intalni vreodata coborand scarile din drumul spre scoala, privindu-ma prin ochii unui copil, ori ai unui batran;
Acum Te caut in sala de lectura, in vreme ce norii si muzica ma-nfioara, iar umanistii ma asigura ca poate exista echilibru si fericire.
Inca Te mai caut in mine.

farame de cer

Suflet pribeag...ia-ma si pe mine in calatoriile tale pe taramul povestilor nesfarsite si picura-mi in suflet dorinta de a cunoaste, de-a iubi...Imbraca-ma in flori de salcam si nu da drumul cu niciun pret mainilor mele cand vom trece prin padurea intunecata a fiintei.
Tu adu-mi aminte in fiecare zi ca traiesc pentru ca viata e cel mai frumos dar, pentru ca sunt unica.Haide numai si joaca-te cu pletele mele si arunca-mi in suflet furtuni de amintiri;uite colo un copil balai, cu zambet de soare, sta printre tulpini uriase de ochiul boului si traieste cu toata fiinta sa sensul vietii;iata neprihanirea imbracata in albastru cer, legand fratii vesnice cu albini si furnici si fire de iarba;
Natura respira inchinare si veneratie;si in liniste se-nalta spre cer odata cu fire nastrusnice de papadie cantec de slava;pentru ca sunt...pentru ca esti si pentru ca iubirea face ca totul sa fie viu.

caut plinatatea

Scriu...scriu neincetat pe pergamentul de pe care nimic nu se poate sterge.Am nevoie sa fac asta constant, e ca si cum mainile si mintea mea sunt puse in slujba scrisului.Singura problema e ca pana acum nu prea am reusit sa scriu despre altceva sau altcineva in afara de mine.Imi pare cumplit de rau sa spun asta, dar nu ai cunosc pe ceilalti.Dar pe mine?Pe mine cine ma cunoaste si cum ma poate cunoaste fara ca eu sa ma cunosc mai intai?Nu, ceva nu e bine, cineva trebuie ca ma cunoaste mult mai mult decat mine asa incat sa imi dea indrumare si sa imi fie ghid spre inima mea, spre mintea mea, spre locul unde pot medita si asculta muzica...muzica de drumetie ce ne e data tuturor.Nu am sa imi odihnesc nici mainile, nici mintea si nici inima pana ce nu dau de ceva;un raspuns, un semn, in mine ori in afara, care sa imi spuna ca sunt pe drum, ca merg unde trebuie, chiar daca uneori e mult mai simplu sa pui capul jos undeva, la malul unui rau care susura frumos si sa dormi, in asteptarea unui vis revelator, ori a unui samaritean, gata sa vina sa iti unga ranile si sa ingrijeasca sa fii dus la hanul de unde vei pleca inzdravenit si pe picioarele tale.
Scriu, pe soare si pe furtuna, caci stiu ca si ele imi sunt tovarasi de nadejde, scriu pe ninsoare, in vreme ce copiii iernii, albi si nastrusnici se joaca amestecandu-se cu picurii de sare de pe chip;iar cand luna, grava si maiestuoasa ma priveste cu mila scriu iar, ca si cum maine nu as mai apuca sa o vad ca rasare.Vreau sa vina vant din departare, sa imi sopteasca:"orice ar fi. pentru orice plangi, oricat de tare te-ar durea, se va vindeca".Asa ca eu caut si cat mai scriu, cautarea continua.Caut in mine, in oameni, in orice fiinta...o urma de sens, o farama de speranta pentru luminarea mea.Ma caut pe mine.

asociatii libere

...ani...timiditate, inceput...speranta, drum, impresia de libertate, si doze mari de lasitate, oameni ce trec si vin pe neasteptate si crezul ca am mereu dreptate...luminita de la capatul tunelului, mult intuneric, monotonie, egocentrism, zid mare in fata cand deschid o usa...cand deschid toatre usile, framantare pentru nimic, timp pierdut, timp regasit...dorinta de a fi iubit, sfarsit de vise, inceput de toamna...inceput de vise, curba gaussiana cu platou si apoi cadere accelerata...montagne rousse cu senzatie de vertij, respiratie profunda ca un oftat.Si oameni din nou, unii fricosi ca soarecii din experimentele de laborator, altii cu ceva mai mult curaj, putini, cei care strabat labirintul cand experimentatorul nu se asteapta si ajung sa vada dincolo de ei insisi...oameni cu palarie si baston in parcul din orasul din inima mea...otilii ce demult il cauta pe felix, razboaie ce ma seaca de resurse, conducator parsiv si egoist ce comanda bombardarea hiroshimei din mine, si un einstein, care plange acum pentru ca lumea nu intelege niciodata...iar imi vine sa cant ca o privighetoare si sa adun lume in jur, apoi imi vine sa caut prin multime un singur om, unul care stie cine e cu adevarat, si care demult ma cauta...printre nori si frunze de tei...pe aleea din parcul central...sunt indragostita.

Insomnia

E ceasul cand tacerea e la ea acasa.Cand, in sfarsit, varfurile de brazi inzapezite se bucura de mesajul cerului si de sub pat ies monstri sa imi tulbure visele.
Noaptea e mai lunga decat ma asteptam.Acum pot sa imi ascult gandurile care bineinteles profita de liniste si se intrec in a-mi frange pacea;
Pe peretii albi, personaje din povestile copilariei isi fac aparitia:capul zmeului e retezat de viteazul fat-frumos cu maini iscusite si degete rotunde, si printesa captiva eliberata de tiranul care-i sorbea tineretea.Ma trece un fior.
Pe mine Fat-Frumos nu m-a salvat de monstrii propriei minti.Nu exista Fat-Frumos?Cum sa nu?Se plimba chiar sub nasul meu fara sa aiba habar ca eu exist;salveaza printese care nu-l inteleg si-l cred un soi de cavaler ratacitor fara scutier.Ele nu vor sa fie salvate.Nu ca mine, scoase dintr-un castel in care domneste intunericul.

sinele ideal

Ce este cel mai greu pentru mine?Sa renunt la usuratate, caci prefer calea neteda celei pline de spini si pietre ascutite de toate formele si marimile.Sa privesc cu umilinta in oglinda si sa imi recunosc vina, sa ma macin pentru ea, dar cel mai cel este sa ma iert, caci iertarea implica eleganta si un act de noblete si mai ales, smerenie.Sa fiu libera, dar sa nu vreau a profita in van de aceasta libertate, ci sa ma supun altei voi, decat a mele.Libertatea nu exista decat in context.Limitarea este oriunde in afara acestei libertati care inseamna in mod paradoxal supunere.Coborand treptele propriului infern, s-ar putea sa dau dovada de putintica intelepciune, dupa ce ca am vazut ca ma invart in cerc dintotdeauna.Sa cer salvarea de mine insumi, cand este asa de confortabil sa imi construiesc propria realitate, in haine de cersetor chiar, si aflandu-ma la poarta casei de gazduire unde prefer sa raman, in loc sa bat la usa si sa cer adapost si hrana, dar mai ales doctorii pt ranile ce sangereaza de-o viata.Traiesc, sarmana de mine, cu iluzia ca in loc de zdrente port haine scumpe de in si porfira si locuiesc in palate de margaritar, inconjurata de slujitori si sfetnici de nadejde.Neindoielnic vraja se va rupe, si tot ce e iluzie se va destrama odata cu mine, sau cu ceea ce am hotarat eu sa iubesc, sa urmez.Cum sa spui ca cer mult?Nu cer decat un mic domeniu, al meu, un petec de vis in care sa imi construiesc,sa imi fauresc pseudoviata;o mica insulita in marele, imensul ocean de iluzii omenesti, despartita de ceilalti oameni.Din cand in cand ne mai aruncam cate o privire din pura curiozitate pe insulele invecinate, insa nu trecem aceasta bariera, nu vrem, asa ne-am convins.Singuratate fara putinta de tagada si amagire perpetua.Incolo, fiecare face ce poate ferecat de buna voie in propriul turn-egoismul.Cateodata, mai luam luntrea si trecem de cealalta parte, indrazneala ce se poate plati scump, in termeni de apreciere umana, si ajungem sa vedem gradina incropita de mintea umana,flori mai mult sau mai putin ofilite si arbori.Si noi, robotind de zor la ingrijirea si mentinerea ei conform standardelor impuse de legile noastre.Ne mai sprijinim reciproc, ca de, musai sa existe comunicare intre fiinte ce au acelasi tel, insa ne amintim de indata ca am uitat sa udam propria gradina si ne intoarcem numaidecat pe teritoriul nostru.

luna in cascade

Deschide ochii si minuneza-te de ce e in jur...
pe urma paseste pe marginea prapastiei si uita-te inca o data si-apoi, fara sa eziti, arunca-te in gol, in marele necunoscut, ai sa cunosti ce n-ai fi stiut vreodata ca poate fi, si ce iti e atat de necesar:sa nu mai stii nimic, nimic in modul ingust in care cunosteai inainte, nimic din ceea ce credeai tu ca iti este de folos.Sa binecuvantezi chiar faptul de a nu sti nimic in felul tau, si sa primesti adevarata cunoastere care nu se poate capata fara sa iti infrunti temerile;curaj;abilitatea de a pasi descult printre spini, dar nu pentru ca esti nebun, ci pentru ca ai nevoie de linistea de dupa furtuna, care in nici un alt mod nu se poate capata.Cuprinde asadar orizontul cu privirea si fii atent la semne:pe deasupra capului tau zboara si vulturi si pasari maiastre, si ciori negre prevestitoare de nenorociri.Tu esti la mila lor, dar asta nu inseamna ca vei pieri mancat;vulturile si ciorile vor veni indata sa te rapeasca, insa pasarile maiastre au darul de a te lua pe aripile lor si de a te purta pe deasupra vazduhului, dincolo de nori pana aproape de soare...