El este PERFECT

Intre mine si Biblie e o distanta marcata de planuri de calatorie si harti mentale, oameni care m-ar insoti intr-acolo si vise ce tin de cariera, pentru ca nu am increderea simpla si neclintita ca Dumnezeu isi tine copiii de mana si face lucruri minunate prin ei, pentru Numele Lui. De ce are nevoie DUMNEZEUL cel vesnic, care a creat TOTUL prin CUVANTUL Sau si a carui cunoastere, intelepciune, si dragoste sunt PERFECTE, de lauda si serviciul nostru? EL nu are...in schimb noi avem! Noi suntem in disperata necesitate de a lauda Numele Lui oriunde si in orice circumstante, chiar si in martiriu! Lauda buzelor noastre venita din inima inimii, este pacea care ne face sa ne ducem ziua la final, fara a ne mai lovi de pietrele ascutite ale pacatelor si a propriului nostru sine imersat intr-o lume plina de pacat, din cap pana in picioare. Inchinarea adevarata, aceea de care Isus ne aduce aminte, facuta in duh si adevar, are darul de a ne scoate picioarele din obizile grele ale satanei. Laudand pe Domnul in splendoare sfanta, trup, minte, suflet, si dandu-i ASCULTARE, ne vom vindeca de vechiul sine, aceasta RANA datatoare de moarte. El, Adonai, Domnul Domnilor, Cel Preasfant, nu are nevoie de noi, dar iubirea Lui este intr-adevar perfecta, si e atat de mare, incat ne-a intins mainile din etern in istorie, prin Fiul Sau, Isus Hristos, ca sa incheie un legamant cu noi...un legamant datator de viata, o nastere din nou din cadere, in inaltare, din suspin si moarte, in bucurie infloritoare si in viata perpetua...si cine crede in El, din inima Lui vor curge rauri de apa vie, cum zice Scriptura. Dar suntem noi gata sa ne predam scopului Sau? Suntem noi gata sa ne plecam urechea si sa ascultam chemarea Sa? Si am primi-o noi, chiar daca aceasta ar insemna separarea totala, cum si inseamna, de lume si de scopurile ei? In Dumnezeu, nimic nu este cu neputinta, si aceasta Domnul Isus o limpezeste in Evanghelie, atunci cand spune ca totul este cu putinta celui care crede! De ce il facem nedrept pe Dumnezeu, crezand ca vrea sa ne foloseasca pentru ceva ce e gresit, sau ca ne va da atata suferinta, ca nu vom fi in stare sa o induram? De ce nu-i oferim Creatorului Universului, macar atata credit, ca El e capabil sa faca lucruri minunate cu noi? Domnul nu pune in noi ura, decat daca e ura fata de pacat, dar noi inca iubim pacatul! Domnul nu ne duce la pierzare, ne indeamna doar sa ne pierdem viata pentru El si pentru Evanghelie, dar noi nu vrem sa dam drumul acestei ''agoniseli'' inutile pentru sufletul nostru. Domnul nu ne-a creat ca sa ne ofere drept sacrificii umane pentru lupii rapitori, ci ne-a creat ca sa ne oferim de bunavoie viata ca jertfa, din recunostinta pentru El, si pentru ca nu exista fericire adevarata, in afara jertfirii pentru Numele Lui Dumnezeu. Domnul nu este rau, El este bun, atat de bun ca inca mai asteapta pacatosii sa se intoarca din ratacirea lor. El este milostiv, atat de milostiv, ca ne-a trezit pe fiecare din noi si azi dimineata si ne-a dat soarele ca sa putem simti caldura lui. Dumnezeu este indurator, atat de indurator, incat pe oricine se pocaieste de faptele sale, si vine inaintea Lui, Domnul il primeste si nu il va izgoni afara, ci prin Isus, ii va da un scop si o cale...calea Lui Dumnezeu este foarte iubitor, etern iubitor, atat de iubitor ca inca nu si-a pierdut elanul de indragostit fata de creatia Lui, si inca ne mai ofera trandafiri, fara spini, de speranta in suflet, iar spinii sunt pe capul Perfectului Sau Fiu. Dumnezeu este drept, atat de drept, incat...nu poate lasa pacatul sa mosteneasca raiul...dar asta deja intra in alt spectru, pentru ca reprezinta o imposibilitate logica sa lasi pacatul sa mosteneasca raiul..ceea ce inseamna ca avem fiecare zi ca pe o noua posibilitate de a ne pocai de raul din noi. Si totusi noi nu Il iubim! De ce nu il iubim pe unicul care ne iubeste cu o dragoste perfecta? Pe singurul care ne ia de unde suntem si se intalneste cu noi, in caderea noastra cea mai adanca?

Nu le pasa

De ce? Pentru ca daca oamenilor le-ar pasa de pisicile strazii le-ar adopta. Pe toate, fara nicio exceptie. Daca le-ar pasa de cainii strazii i-ar adopta si pe ei si s-ar bucura de dovezile lor nenumarate de devotament si afectiune canina. Dar oamenilor nu le pasa. Daca le-ar pasa de mediul in care traiesc, s-ar stradui sa planteze copaci in loc sa-i defriseze. Nu ar calca florile ci le-ar ocoli si le-ar proteja. Ar merge mai mult cu bicicleta, sau pe jos, in loc sa comande taxiuri si sa conduca masini. Dar nu mai e timp...sa le pese de asta. Oamenilor nu le mai pasa de oameni. Va surprinde? Atunci de ce nu va surprinde ca inca sunt copii ai strazii, oameni ai strazii care imbatranesc pe strada si ingheata iarna de frig. Multi dintre ei nu mai apuca primavara, daca nu pentru altceva, macar ca se se bucure de caldura soarelui. Dar oamenilor nu le pasa de bucuria altora. Oamenilor nu le pasa de incalzirea globala, de degradarea recifului de corali, ori de faptul ca zilnic mor copii de foame. Va apasa sentinta aceasta? Va surprinde? Atunci de ce nu va mira uluitoarea cantitate de deseuri de hrana pe care le facem? Miliarde de oameni traiesc sub nivelul de subzistenta. Familii intregi mananca o data pe zi, daca au noroc., si sigur nu servesc o masa satioasa, cum e aceea de la cantinele din tarile dezvoltate. Si totusi, la nunti, sau la orice evenimente sociale unde se servesc feluri de mancare, jumatate din hrana care nu e consumata, se arunca la gunoi unde se descompune si putrezeste, in loc sa bucure niste oameni care poate nici nu stiu cum arata celebra rata cu portocale. Si oamenilor nu le pasa. Se vorbeste despre civilizatii extraterestre si se fac dezbateri despre cum ar fi daca ne-ar vizita planeta. Unii cred ca nu ar veni cu ganduri pasnice, altii dimpotriva, ar crede ca ar veni sa ne cunoasa, sa se imprieteneasca cu noi. Iar eu ii intreb si pe unii si pe ceilalti: omul care ucide delfinii doar de dragul unei traditii sinistre in Danemarca, mai poate fi prieten cu cineva? Sau, v-ar mira daca ar veni sa se razboiasca cu noi, ucigatorii de delfini? Ce atitudine ar trebui sa aiba fata de ucigatorii si ucigatoarele de prunci? Le-ar saruta mana si le-ar spune intr-un limbaj evoluat ca au venit cu ganduri de pace? Cat de uimitor de rea ar trebui sa fie acea populatie de extraterestri pentru a ne egala pe noi? Eu cred mai degraba, ca noi suntem de temut, pentru oricine, mai ales pentru noi insine. Ar trebui sa vina o alta civilizatie peste noi sa ne aduca aminte ca ar fi bine sa ne pese? Ar trebui sa ne moara cineva apropiat ca sa ne pese? Aruncati un ochi peste istoria acestei lumi; e scris cu sange pe fruntea ei ca nu ii pasa de durerea nimanui, ca din contra, nu a facut decat sa provoace infinita durere si paguba locuitorilor ei. In mijlocul unei catastrofe, sau al unui razboi, ne intrebam intr-un glas, unde este Dumnezeul crestinilor? De ce nu raspunde si de ce nu ne salveaza asa cum a promis? De ce ne lasa copiii sa moara intr-un razboi nedrept, pentru care nu avem nicio vina? In disperarea unanima, uitam cine e de vina, uitam ca nu Dumnezeu a creat bomba atomica si nu el a pus la cale cele doua razboaie mondiale, ori razboiul din Afghanistan. Nici nu ne gandim ca El e dezgustat de ce se intampla in lume. Si nu e vorba numai de razboaiele la scara mondiala, e vorba de cele mai mici conflicte care pot aparea intre oricare doi indivizi pentru niste scopuri mizerabile. E vorba de ura aici, nu de dragoste. Dragostea nu are ce cauta in lumea aceasta. Nu ma credeti? Uitati-va in casa voastra si spuneti-mi cand a fost ultima oara cand ati iubit neconditionat pe cel de langa voi? Spuneti-mi de ce rata divorturilor este in crestere si multi copii sunt obligati sa treaca prin drama care e divortul, iar apoi sunt obligati sa accepte un strain ca tata in casa lor? Si-apoi va mira ca sunt violuri in familii. De ce apar conflicte intre prieteni care se cunosc de-o viata? Pentru ca oamenilor nu le mai pasa nici macar de prietenii lor. Si uite-asa, zi de zi, ne inchidem usa casei de trei ori cu yala, si pe cea a sufletului de infinit mai multe ori. Mergem circumspecti pe strada, de frica ca nu cumva strainul care paseste in spatele nostru sa ne faca vreun rau. Vedem stirile de la ora 5, ce cuprind scene de violenta inimaginabila. Purtam discutii interminabile la cafea cu prietenii nostri pe teme politice. Organizam proteste pentru a salva Rosia Montana sau vreo specie pe cale de disparitie si ii huiduim pe buna dreptate pe politicieni. Politicienii sunt oameni. Si oamenilor nu le pasa. Asociatia americana a psihiatrilor, a stabilit in ultimul DSM, un numar de cateva sute de tulburari mentale. Numarul lor creste in fiecare an. De ce? De ce suntem tot mai depresivi, mai anxiosi, mai obsedati si mai maniaci? Eu cred de fapt ca toate aceste tulburari, ar trebui adunate si puse sub o singura umbrela, cu un singur nume: absenta dragostei. Caci unde nu este dragoste este intuneric si haos. Si tulburarile mentale, asta si sunt;neoranduiala, haos mental. In cele din urma, culegem ceea ce am semanat; nu poti culege roade de intelepciune si pace; daca ai semanat vant, vei culege furtuna. Judecati-ma cat poftiti; dar ne meritam soarta. De ce? Pentru ca nu ne pasa de noi insine, pentru ca nu vrem sa admitem fata de noi si fata de ceilalti ca schimbarea trebuie sa vina de la noi, nu de la vreun partid politic, ori de la vreo organizatie religioasa. Iar Dumnezeu nu poate face nimic cu mintea noastra impietrita. E ca si cum as ruga o nuca sa recite poezii. El a pus in noi toate mijloacele pentru a ne trezi, pentru a trai autentic si pentru a pune capat dramelor. Dar noua, oamenilor, nu ne pasa de Dumnezeu.

Realitatea mea nu e dulce

Ma aflu intr-o mare, mare incurcatura. Mare de tot. Ma simt ca ultimul om de pe fata pamantului, care nu are nimic de spus semenilor sai. Sunt ca si o surdomuta careia i se striga in fata daca vrea sa manance, dar nu poate auzi, nu poate raspunde pe intelesul oamenilor normali. Sunt franta sub povara propriei vieti traite sucit. Mi-e…mila de mine insami. As vrea sa ma ridic din mormantul in care ma zvarcolesc de atatia ani…prea multi. Sunt mult prea multi anii acestia pe care i-am dat nimicului si sperantelor unei minti inimaginabil de reduse la…ea insasi! Sunt omul care a luat-o mereu pe alte cai, decat cea grea dar urmata de satisfactii a invataturii. Si mi-e ciuda de imi vine sa rup in bucati fiecare zi pe care am trait-o prost, fiecare minut in care nu am stat sa imi folosesc ratiunea, fiecare clipa in care am ezitat sa merg un pas in fata. Mi-e dor de viata pe care nu am trait-o, de zambetul pe care nu l-am avut la obtinerea unei victorii, de relatiile pe care nu le-am consolidat cu oamenii destepti pe care i-am vazut destul de aproape de mine, si totusi, atat de infinit inmultit cu infinit de departe azi. Caci da, astazi acesti oameni sunt mai departe de mine decat erau atunci cand i-am cunoscut. Pentru ca atunci se nastea frageda speranta si dorinta de a ma apropia de ei, de a le urma modelul de viata si atitudinea fata de profesie. Aceasta dorinta a murit insa umilitor sub bocancul nesimtit al lipsei de responsabilitate pe care l-am purtat atata amar de vreme. Florile sperantelor mele de a avea o profesie frumoasa au murit strivite de prea multe zile si nopti traite prost, cu mintea aiurea, cu ochii incarcati de iluzii. O spun trist, aproape resemnat: nu stiu ce se va alege de mine de acum incolo. Lucrez, da, dar numai eu stiu cat de mult ma straduiesc sa gasesc un sens in ceea ce fac. Vorbesc cu oamenii si le zambesc, de buna seama, dar nimeni nu isi poate imagina ce lupte duc sa nu mai fiu judecatorul lor absolut. Imi spun in fiecare zi ca Dumnezeu va avea grija de toate, dar El stie prea bine ca nu sunt plina de credinta cand imi spun acestea. E sterp si plin de maracini solul mintii mele, care ar trebui sa fie fertil. Trebuia sa fiu o gradina cu pomi doldora de fructe. De ce nu sunt? Trebuiau sa curga prin mine izvoarele racoroase si ghiduse ale cunoasterii. De ce sunt asa de seaca? Trebuia sa ploua in mine cu stropi mari, imensi de dragoste pentru viata, pentru Tine…de ce e asa mare arsita? Si de ce nu sunt cum mi-as dori sa fiu? De ce nu sunt senina si neobrazat de increzatoare in fortele mele? De ce ma simt ca un caine vagabond care ar face orice pentru o mangaiere pe cap si un colt de paine uscata? Unde in mintea mea s-a prins atat de puternic mucegaiul depresiei? Simt cum viermii regretelor imi ataca vintrele si vreau sa fac orice numai sa dispara. M-am mintit destul ca sunt bine, ca sunt frumoasa, desteapta, credincioasa, plina de speranta. Nu mai merge de-acum. Am ajuns chiar sa fumez si sa ma las sedusa de vraja de moment a nicotinei, care insa ma lasa la greu. Nici cartile din biblioteca, nici hainele noi, nici actiunile caritabile, nici discutiile cu prietenii, nici filmele, nici siguranta aparenta a locului de munca, nici amabilitatea prietenilor, afectiunea mamei si incurajarea surorii mele, nici simpatia barbatilor, nici culorile si miresmele florilor, nici planurile de viitor…nici asteptarea lui fat-frumos, nici corpul meu tanar imbracat in rochii mulate, nici cafelele si povestile lungi, nici zambetul de pe chip…nimic, chiar nimic nu ma poate pune la adapost de constiinta mea ranita. De constiinta care imi spune ca as fi putut sa fac mult mai mult si mai bine. In asemenea momente de luciditate mainile mele dau la o parte tufisul gros al preocuparilor triviale si vad…realitatea, care nu e o zana buna, ci e o baba stirba cu negi cat casa. Nesiguranta si frica imi mananca oasele si picioarele se indoaie sub povara unor saci de griji pentru felul in care mi-am trait viata.

Ruga Lui Iisus

Tot timpul fug de Tine si cand cred ca am scapat de prezenta Ta, Te gasesc in imensul gol din mine, care plange dupa prezenta Ta. Cum se face ca esti prezent chiar si atunci cand esti absent de fapt? Cum sa pun capul pe perna, nestiindu-ma iertata? Cum sa iti dedic poezii, ori eseuri, cand bietele cuvinte sunt asa sarace si neputincioase in a exprima dorul dupa Dumnezeu. Intr-o epoca a confuziei, a ruinei morale si a dezlipirii omului de divin, a bestializarii lui, Tu vii bland si smerit cu inima, o Doamne Iisuse, si bati la usa groasa a sufletului meu. Desi in casa Ta e bine, Tu vii pe pamantul macinat de ura si teama sa ma inviti la Cina Ta, de unde durerea, intristarea si suspinele au plecat. Iar eu, in loc sa iti deschid, ma prefac ca nu aud si imi continui viata in barlogul amarat al acestei lumi, care nu Te iubeste Doamne, ci stie numai sa Te condamne, desi Tu vrei sa o ierti. Imi este atat de searbada viata incat vreau sa fug din mine altundeva, oriunde unde golul acesta sa nu ma mai urmareasca din zori de zi pana noaptea tarziu. Dar unde sa ma duc Doamne, altundeva decat la Tine? Caci Tu ai cuvintele vietii vesnice, unde sa ma duc in alta parte? Vreau sa cred ca imi vin in fire si una fac: ma uit in fata, mereu in fata la chemarea Ta si Te invit la randul meu, in sufletul meu pacatos, sa-I stergi vina, sa ma mangai cu iubirea Ta cea mare, sa ma apropii de Tine, sa ma umplu de Agape, pana cand nu mai pot concepe viata altfel. De aceea Te rog, astazi sa imi vizitezi inima, astazi sa ma cercetezi cu iubirea Ta de oameni, astazi sa ma intaresti in credinta si sa ma ajuti sa birui micile si marile pacate, precum si micile si marile obstacole care ma pot indeparta de Tine cu fiecare ceas. Inima omului este deznadajduit de rea, dar inima Ta Doamne Iisuse, este pura si curata. Tu esti drept si bun si cu Tine in suflet frica dispare, teama se naruie, fiinta naste imn de slava Numelui Lui Dumnezeu si Lumina imi devine adapost. Vino, dar, In numele Iubirii Tatalui pentru oameni, de imi cruta sufletul de moarte si viata de absenta scopului. Degraba Te chem, sa recunosc ca am gresit, ca nu mi-a pasat, sa ma pot cai de pacatele mele, sa pot mirosi nevinovat parfumul florilor, sa pot privi bland in ochii oamenilor, sa pot iubi din nou, prin Tine, Doamne. Rugaciunea mea e mica si neinsemnata, dar Adevarul Tau e mare si vesnic si Tu poti sa ma ajuti sa ajung la El cu pasi de melc, dar pasi siguri in credinta. Pacatele mele sunt multe, dar milele Tale Doamne sunt si mai multe, de aceea indraznesc, eu, intinata cu murdaria lumii, cu necuratia firii, a Te ruga Doamne Iisuse sa ma ierti, sa ma vindeci sa ma readuci la viata. Apuca-ma de mana dreapta si invie-ma cum ai facut cu fiica lui Iair. Eu nu am inocenta si varsta ei, dar vreau sa fiu mantuita, vreau sa mai gust din bunatatea Domnului, vreau sa ajung sa fac voia Lui. Invata-ma, Tu, scump Invatator, sa fac Voia Tatalui Tau, care este si Tatal Meu, Preasfant Dumnezeu.

Calatori cu trenul

Domnul Vasile are 80 de ani si are numai 2 clase de scoala primara, dintre care una a facut-o in limba maghiara. A invatat sa citeasca in armata cu ajutorul unui ofiter. Nu stie sa scrie si spune ca socotelile mari nu-i sunt cunoscute. Cunoaste Sfanta Scriptura din care se hraneste zilnic, si stie, ba nu, simte ca fara Dumnezeu nimic nu este. Are figura de copil cuminte si pesemne a furat albastrul cerului si si l-a pus in ochi. Cu acesti ochi limpezi ma priveste parca nu el, ci cerul, sau cerul amestecat cu el si cu dragostea Lui Dumnezeu. In timp ce imi povesteste cu vioiciune de prunc care este credinta lui, eu il rog pe Dumnezeu sa aiba grija de ingerii oameni. Si-L mai rog sa-mi dea indrazneala, spre a nu-mi mai fi rusine sa-L vestesc oamenilor. Am ascultat din gura lui Geneza. Cred ca ateu de-as fi fost, m-as fi convertit. Omul acesta mi-a spus hotarat povestea creatiei, nu cu jumatate de gura, nu cu momente de ezitare, ci cu deplina incredintare si mai ales, cu entuziasm, cu bucurie copilareasca. Si Dumnezeu a suflat suflare de viata peste lutul modelat de El, dupa chipul si asemanarea Lui. As fi vrut sa-i povestesc de Darwin si evolutia speciilor, despre stramosul comun argumentat de existenta unui singur si acelasi ADN in celulele organismelor vii. Dar m-am intrebat cu ce l-ar fi ajutat. Si nu pentru ca nu ar intelege, sau l-ar bulversa. M-am temut mai degraba ca m-as face de ras. Cum sa merg in fata omului care-si pune nadejdea in Dumnezeul iubirii, sa-i expun teoriile oamenilor. Poate Walter Gehring a descoperit un lucru uluitor prin experimentele pe drosofile, insa Domnul Vasile n-o sa se roage evolutiei inainte sa mearga la somn, sau in vreme ce isi pomeneste fiul decedat la o varsta cruda. Ci el o sa se roage si o sa-I multumeasca aceluiasi Dumnezeu bland si tulburator ca si ochii albastri.

Reflectii

Un cer senin salveaza cerul innegrit de nori. O apa cristalina curata apa involburata si murdara. Adierea lina imblanzeste vantul aspru. Zborul in cadere il inalta inapoi alte aripi. Sunt frunze care tac si pietre care vorbesc. Sunt ploi care bucura si spala si sunt raze care ard, desi ai vrea te incalzeasca si sa te lumineze.Inchid ochii, si desi nu mai vad frumusetea trecatoare a lumii, sunt alti ochi care se deschid sa priveasca si sa ia aminte la frumusetea vesnica a sufletului. Sunt lucruri pe care nu le poti vedea, oricat de mult le-ai cauta cu privirea. Si sunt bucurii pe care niciun scriitor nu le poate pune in cuvinte. Fericirii nu trebuie sa-i platesti rate la banca, iar pacea nu se lasa gasita mereu pe malul marii. Uneori genunchii plecati te fac mai inalt decat daca ai sta in picioare si lacrimile caintei iti pot face privirea mai senina.

Dimineata dulce-amara

Din cateva zeci de mii de dimineti traite pana acum, asta pare sa fie cea mai rea. O dimineata in care si daca e soare afara eu ma simt departe de tot ce poate fi bun, dar aproape si chiar constransa de tot ce distruge si ultima farama de speranta. Ma simt ca ca o floare rupta de radacina, calcata de animale, si ofilita pentru totdeauna. Orice fac, spun, gandesc, nu pare sa aiba o finalitate fericita. Sunt prinsa in mine ca in cea mai securizata dintre inchisori. Oamenii intra si ies din viata mea, unii incearca sa faca parte din ea, insa eu nu mai pot. Nu mai pot sa-i inteleg, sa le cunosc inimile, sa-i ascult, sa imi asum vina pentru greselile mele fata de ei, nu mai reusesc sa traiesc in buna pace. Totul este o iluzie: jobul pe care il am, pentru ca in orice moment pot sa il pierd, iubitul de acum, pentru ca oricand se poate desparti de mine din motive pe care nici nu mi le-as imagina, prietenii mei, putini, dar frumosi, pentru ca se vor fi saturat sa lupte cu atata inertie, sau cu atata inchdere, sau poate eu ma voi satura sa le povestesc de credinta mea, desi nimic nu fac eu pentru ea. Despre sanatate si frumusete nici nu mai vorbesc, sunt ca si plecate, putin sa ma atinga un dezechilibru mental si orice plan, orice dorinta pentru viata asta este fum trecator...
Si atunci ce imi ramane, daca pana si eu plec curand, fara sa fi schimbat cu ceva fata lumii? Daca vreodata voi avea urmasi, ce le-as putea oferi care sa fie nepieritor si temeinic ? Ceva care sa ii faca sa traiasca diminetile ca pe cel mai pretios dar pe care l-au primit? Poate bucuria lucrurilor marunte, a mirosului de flori, ori a copiilor strengari si stirbi ce zambesc in autobuz, ori poate sarutul celui drag, razele calde ale soarelui, lucruri foarte repede trecatoare, dar frumoase. Insa cand viata ti se umple de griji cum te mai poti bucura de ceva? Solutia e oare budhista: sa nu iti doresti nimic, sa nu mai permiti societatii sa iti creeze nevoi? Sa te limitezi la nevoile de baza si sa cauti nirvana?
Cum sa cauti pacea spirituala? Cum sa vezi ce are sens, dar mai ales ce constituie nonsens in viata ta? De ce atatea framantari pentru cel/cea care vrea sa apuce drumul credintei, cu convingerea ca este cel mai real dintre toate, singurul in stare sa te fericeasca? Nu este mai fericit cel care nimic nu teme, care se scalda in apa nesimtirii si traieste tot, fara teama de a fi respins, maltratat, ori chiar condamnat de lume si de Dumnezeu?
Nu este mai salutar sa fac ce vreau cu atat mai mult cu cat stiu ca in curand nu voi mai putea face oricum nimic? Sau asta este autocondamnare sigura? Mai degraba, caci ce inseamna a face ce vreau intr-o lume in care totul ne este dictat, de la reguli de conduita, pana la ganduri morale. Peste tot, in biserici, in orice religie, in scoli, in organizatii, in familii, se gasesc invatatori care iti arata drumul drept, cata incredere sa am insa in ei? Daca te duci la parinti, de buna seama acestia iti vor spune cat de bine este sa faci ceea ce ei nu au facut si regreta ca nu au facut, desi nu stiu cum ar fi fost daca, sau iti vor spune sa nu le repeti greselile, ori, si asta mi se pare si mai rau, te vor indruma sa faci ceea ce fac ei, in cazul in care ei cred ca viata lor este buna. In scoli deja lucrurile incep sa fie tensionate; toti invatatorii au alura de a fi oamenii cei mai experimentati si cei mai in masura sa iti spuna care este calea. Am avut profesori care mi-au dat sfaturi de viata, cu siguranta ca ceea ce scot pe gura este desavarsit si fara gres. Atunci nu am stiut sa le spun: ''Suntem unici! Ce a functionat pentru tine, nu este sigur ca va merge si in cazul meu. Daca tu ai probleme cu inima, iei medicamente pentru inima, daca imi dai mie medicamentele pentru inima, dar eu sufar cu ficatul...''.
Apoi, pe taramul religiilor, lucrurile sunt cum nu se poate mai incalcite. Ma tem de fiecare data cand ma duc la vreo biserica, fie ea ortodoxa, baptista, penticostala, de ziua a 7-a...pentru ca in fiecare parte imi vor spune ca ei slujesc pe Dumnezeu si ca li s-a revelat adevarul. Este de laudat ca au zel pentru credinta, si ca in inima lor cred si urmeza poruncile Divine, dar nici de acolo nu lipseste dezechilibrul: marturie stau razboaiele duse in numele credintei, atrocitatile comise de catolici, sau luptele zilnice intre diferitele congregatii...niciunul nu pare sa ajunga la un acord cu celelalte. Poate ca sunt toate degetele aceleiasi maini, asa cum spunea cineva, dar in loc sa se uite inspre centrul palmei, ca sa vada si sa traiasca esenta, ele sunt preocupate cum sa se rupa una pe cealalta de la mana pentru ca nu au forma si marimea potrivite.
Am cunoscut si pastori si preoti care m-au avertizat asupra pericolului de a merge la alte religii, decat ale lor, sau care s-au grabit sa imi arate punctele slabe, ori verigile lipsa din religia/secta celuilalt. Nu mai vreau sa merg nici la ortodocsi, nici la catolici, nici la protestanti, caci, desi cred in Dumnezeu, nu cred in solutiile date de ei.
Asadar, ce ar insemna sa fac ce vreau, daca oricum, totul mi s-a inoculat de mic, de catre parinti, profesori, media, prieteni si cunoscuti, daca toti stiu ca trebuie sa fie asa si pe dincoace, daca nu faci facultate ramai ca prostul, daca nu te mai duci la biserica te rupi de Dumnezeu, sau din contra, daca ai ales sa mergi la vreo biserica ceilalti te vor considera limitat, daca nu faci copii pana la 30 de ani, esti ciudat, daca alegi sa meditezi pentru tot restul vietii tale ai dat cu piciorul sansei de a-ti gasi vocatia, daca nu l-ai ales pe cutare baiat ca e mai chipes/bogat/dotat...ai pierdut norocul din mana. Milioane de retete pentru succes si nici macar un dram real de intelegere si cunoastere a celui de langa noi. Oamenii, imi pare, chiar si dintre cei care se considera credinciosi, au uitat sa creada cu adevarat in Dumnezeu, Cel care are grija permanenta de ei, si ai invata iubirea, acceptarea, recunostinta, nadejdea...
Am uitat sa fim liberi, si prin urmare, este imposibil sa facem ce vrem, pentru ca impotmoliti in hatisul sfaturilor pentru viata si al pseudonevoilor injectate pe toate caile, noi nu mai stim ce vrem si ghici ce? Nu suntem fericiti.
Ce pot eu face de-acum inainte? Sa nu ma mai incred in oameni, sau cel putin sa imi rezerv un dram de prudenta in ceea ce priveste solutiile date de ei, si sa imi caut drumul, avand incredere mai mare in Dumnezeu.
Si poate ca am uitat cum sa ma rog, poate ca nu mi-a pasat atunci cand am gresit, poate am uitat ce inseamna sa crezi in El, insa stiu ca El ne vrea fericiti si liberi, liberi de toate constrangerile sociale si de intreaga manipulare a unui/unor papusari care vor sa ne controleze. Cred ca Dumnezeu ne vrea in comuniune cu El, cu natura creata de El, cu tot ceea ce inseamna bucurie pentru viata. Singurul mod pentru a ne croi drumul spre eternitate este a ne trai prezentul cu toate fortele noastre.