Am nevoie de Dumnezeu!

Am nevoie de Dumnezeu...si de voi, oamenilor.
Am nevoie sa traiesc iubirea Lui in fiecare zi, sa ma las condusa cu gratie acolo unde vrea El. Si da. Am nevoie si sa iubesc, sa va imbratisez cu dor si sa simt compasiune pentru tot ce e fiinta, pentru voi, pentru copaci, pentru flori, pentru animale, pentru cerul albastru dintr-o binecuvantata zi de vara...
Iar de libertate...am cea mai mare nevoie. Sunt sigura. Si stiu ca nu o pot dobandi pana ce nu accept ca singura, prin propriile forte, avand un sistem de valori indoielnic, nu voi reusi nimic, nici macar profesional, cu atat mai putin iesirea din carcera egoismului. Fericirea se plateste, dar merita. N-as spune acelasi lucru despre nefericire.
Uneori ma covarsesc experientele cu oamenii. Insa cel mai tare ma darama absenta unei comunicari autentice cu ei. Din vina mea, din vina lor, si din vina prea multor drumuri care duc spre nicaieri. Daca imi deschid eu inima, veti face si voi la fel?Sau fericirea mea nu depinde de asta?
Daca prietenilor mei le-as arata ranile mele, m-ar ajuta sa ma vindec? Dar daca ei mi-ar arata ranile lor, as sti ce sa fac?
In fiecare din noi exista intrebari dureroase, care cer raspunsuri si mai dureroase, dar e nevoie si de ele, caci a sueferi inseamna a creste, mai ales daca te dor oamenii si neputinta de a le atinge sufletul. Pasul urmator ar fi sa ajungi sa faci asta. Nu singur, ci cu ajutorul Lui.

Da-mi Doamne curajul de a ma infrunta pe mine insumi si de a ma arata oamenilor asa cum sunt. Dar mai intai, indreapta-mi ochii dinspre inafara spre inauntru, pentru a sti cum sunt. Iar voi oamenilor, fiinte multiubite, potentiale lumini cu iz de vesnicie, cautati-va sensul si urmariti dragostea.

Pace si luciditate! Amin!

Mi-au crescut in suflet oameni

Oamenii mici, ca si oamenii mari sunt la fel de frumosi, la fel de importanti si au de invatat multe unii de la ceilalti.
Am aflat ca am de invatat chestii vitale de-a dreptul de la oameni. In primul rand, oamenii ma pot invata sa traiesc. Sa imi exersez abilitatile emotionale, sau sa mi le formez in mijlocul lor si O Doamne!unde altundeva as putea sa le achizitionez, daca nu printre ei?
Personalitati de calibru diferit pot interactiona intr-un mod foarte frumos, se pot adapta unii la altii si pot ajunge sa sudeze relatii de prietenie, chiar daca unora le place jazzul si altora muzica simfonica, sau cea electronica. Aici, pe pamant, oamenii sunt cei mai importanti. Nu natura, nu animalele, nu solul, nici aerul. O astfel de afirmatie poate trece drept ingamfare, insa imi asum acest risc, deoarece cred in ceea ce spun. O alta afirmatie socanta este urmatoarea: tot ce exista pe pamantul acesta: animale, natura, sol, apa si aer, toate sunt facute in folosul si pentru beneficiul omului, chiar si balena albastra, chiar si reciful de corali care astazi aproape ca nu mai este. De ce? Din iubire. Pentru noi, fiinte bipede cu sistem nervos central si cu emotii pe care uneori le exprimam corespunzator, alteori le tinem pentru noi. Pana si realitatea zilelor noastre, asta in care actiunile umane au dus la sporirea poluarii, la degradarea naturii, la disparitia vreunei minunate specii, sau la propria noastra degradare fizica, certifica acest lucru, anume ca suntem fiinte superioare cu intelect care au avut posibilitatea sa manipuleze mediul in care traiesc.
O spun deschis, lumea mea e o lume in care oamenii sunt prioritari altor fiinte si a caror viata ma intereseaza mai mult decat viata pestilor, a pisicilor si a cainilor. Judecati-ma de vreti, nu pot fi preocupata de altceva, nu pot sta undeva printre cai, sau caini, sau plante pentru o perioada indelungata, daca sunt de una singura.
Imi planific ziua, gandindu-ma la timpul pe care il pot petrece cu prietenii, e adevarat, nu fac asta intotdeauna, insa majoritatea timpului il petrec printre fiintele umane, cu care pot comunica in plan verbal si nonverbal, care ma ajuta sa ma simt bine, sau ma fac sa ma simt prost, cea din urma varianta nefiind insa un motiv pentru care sa renunt la prietenia lor.
Prima fiinta care m-a luat in brate a fost un om, o femeie, care m-a si alaptat si mai apoi m-a crescut si cu sprijinul careia am facut primii pasi.
Mai tarziu am invatat cuvinte si am observat emotii pe care le-am exprimat si eu. Pe urma, am invatat sa scriu si sa citesc. Tot un om, m-a invatat sa deschid gura sa rostesc primul meu a, sau primul cuvant care incepe cu a si apoi sa scriu, la inceput tremurat si chinuit simbolul acestui sunet, insa cu timpul, tot mai sigura ca am cucerit lumea pentru ca am putut sa citesc cursiv un text, in limba mea, apoi in alte limbi.
Tot oamenii apropiati au fost primii care m-au ranit, si pe care si eu i-am ranit, insa tot impreuna ne-am vindecat ranile. Unii oameni m-au ranit si nu au mai vrut sa-si aduca aminte de asta. Altii insa, care au vazut plagile mele supurand, nevindecate, au sarit indata sa-mi ajute, mi le-au uns cu alifia intelegerii si mi le-au legat cu siguranta prieteniei lor.

Azi, oamenii ma inspira, sa scriu, sa imi doresc sa-i cunosc mai mult, sa vreau sa petrec timpul cu ei, si chiar daca nu de putine ori unele interactiuni imi lasa un gust amar, stiu ca a fi printre oameni, este rostul meu, este parte din misiunea mea existentiala.
Asa ca, atata timp cat inca mai respir, si cat inca ma mai pot folosi in mod voluntar de simturi, prefer interactiunile umane, oricarui alt tip de interactiuni, care pot avea loc pe pamant, excluzand situatia vreunei revelatii din partea Celui care m-a creat pe mine, omul, si pe semenii mei.
Voi invata limbi straine, voi face traininguri, voi sustine examene, poate voi calatori, ma voi indragosti in lumea asta, formata din oameni, oricum ar fi ei, dar cu un potential de perpetua devenire a ceea ce sunt.

Amintiri

Ma gandesc la ei in fiecare zi de cand am plecat. Ma gandesc cu drag, cu teama, cu dor...uneori incerc sa schimb parerea mea despre ei, dar nu se poate pentru ca mi-am format mai mult decat doar o parere. M-au fermecat, dar eram inca destul de inchisa in mijlocul lor; ca un copil haituit de cosmaruri; aveam propriile mele cosmaruri, viata si lumea din afara. Nu imi vine sa cred in ce lume traiesc; si cum mi s-a dat posibilitatea de a iesi din ea, de a construi ceva prin care viata sa merite traita-iubirea. Sangerez din nou pe aceleasi strazi, in intunericul din mine si nimeni, absolut nimeni pe lume nu ma intelege. Ma simt singura. Si traiesc in fiecare zi cu frica in san ca ceva rau se va intampla; ma feresc de serpi si ii cresc la sani; unde a pierit deodata credinta tamaduitoare? Si dorinta de a sacrifica tot pentru Hristos? Unde s-a topit dragostea si de ce lacrimile de pocainta nu mai curg? Fiindca am uitat sa fiu recunoscatoare pentru minunata lume din mine. Si-asa am ajuns in deznadejde. Costa mult sa vrei sa fii tu insuti, pentru ca este nevoie mai intai sa vezi ca nu esti ceea ce crezi ca esti, sa treci de mastile care crezi ca esti tu, sa incerci sa dai la o parte valul...m-am opintit si am cazut...intr-o groapa, pe care eu o numesc lumea fara Dumnezeu, in care cerul e departe si soarele abia isi mai trimite razele pana acolo. Doamne, cat intuneric si cata suferinta se ascunde in mine! Daca Te caut in groapa, nu stiu daca te voi gasi...stiu, sunt unii oameni care vad ceva dincolo de mastile altora, sunt oameni care pot fi sinceri pana in maduva oaselor; eu am slabit cumplit aici: mint, ma rusinez, ma simt vinovata, sunt mai tot timpul obosita, am temeri si obsesii de care nu mai scap. Am devenit parca dependenta de ei, de oameni si am ajuns sa accept orice fel al lor de a fi. Dar imi pare ca am devenit mai rea decat ei, mult mai rea si din ce in ce mai franta sub povara grijilor. Mi-am pierdut undeva copilaria si sinceritatea si iubirea, Tata, Iubirea- biletul de autobuz care ma duce la Tine. Depresia mi-a intrat in oase si imi spune ce sa fac; dar dintre toate, egoismul este cel mai rau- el e papusarul care imi conduce viata din umbra si face ca mereu sa am zile cumplite.

Mai mult decat cuvinte

Traiesc de ceva timp intr-o rana si-am ajuns sa cred ca rana sunt eu.
Sunt la marginea disperarii. E de neimaginat pentru ceilalti. Ei se plimba la brat ca la promenada pe o alee de parc, cu pomi infloriti de-o parte si de alta, cu gesturi ample, gata sa nu vada prapastia in care stau sa cad. Desi zambesc, par ca ma bucur, de fapt, nu mai stiu daca am murit sau daca mai traiesc. Si cuvintele…ce pot face ele pentru mine?
Poate doar cantecul viorii in care sper sa se ascunda sufletul meu. Poate vocea fetei cu parul ca abanosul va vrea in trilu-i de ciocarlie sa-i ofere salas sufletului meu. Sau poate se va strivi in bataia furtunoasa a palmelor si va cadea la pamant, uitat de tot.
In seara asta m-am bucurat si nu m-am bucurat, caci mi-a fost frica. De cine, sau de ce? De fiecare gand ce a patruns ca o sageata otravita in mintea mea, si-asa mustind de compromisuri. De ce-oi fi vrand sa plac tuturor?
Imi urasc gandurile. Dar ce folos? Daca starile paroxistice le caut tot timpul. Refuz cafeaua si o gasesc amara, dar fara cocaina nimic nu are sens. Chiar asa: ce are sens?
M-am imbolnavit de mine, insa boala aceasta imi ofera iluzia unor beneficii secundare. Dar stiu ca totul este fals, si ca asta nu e viata. Si cu atat mai mult nu e viata cu cat ma astept ca ceilalti sa ma inteleaga. Nu trebuie sa ma inteleaga insa.
In leaganul cearcanului si-a gasit locas o lacrima ca apa ce sta putin in causul palmei, dar cutremurul pleoapei a izgonit-o pe campul unui obraz si in spatele ei vin una cate una surorile ei-surori bune din aceeasi mama. Nu le intreb unde vor sa ajunga; poate ca daca as avea genunchii la piept s-ar odihni pe ei, dar asa…
Seara de muzica si poezie s-a incheiat oficial in tanguitul impecabil a doua viori. Dar eu inca mai sunt in sala, desi viorile nu mai canta; nimeni nu mai recita poezii si nimeni nu mai aplauda. Astept sa se deschida usa si sa vina sa asculte alaturi de mine un cantec, o doina cum nu se poate mai trista. Si nu vreau sa aplaude, nu vreau nici macar sa imi zambeasca, nu vreau nimic altceva decat sa fie prezent, sa accepte sa stam acolo amandoi si sa ascultam cu luare aminte durerea din sufletele noastre. Nu vreau sa jelim inocenta pierduta. Vreau doar sa locuim amandoi, macar pentru o noapte in tihna sinceritatii, in deschidere si fara autocenzurare, fara frica ca expunerea vulnerabilitatii este interzisa fiintelor ca mine, care se-ascund mereu, in cotloane friguroase si intunecate.
Mi-e dor de inocenta.

La mine...la noi

Viata…oamenii..noi…fericirea, ca o fata morgana plecata mereu in excursie, niciodata acasa, aici, unde este atata nevoie de ea…
Tristeti si dezamagiri, vise rupte ca si crengile de copaci dupa o furtuna de martie. Din ecuatia unei vieti implinite, nu poate lipsi nimic, nu-i asa? Din mine insa lipsesc atat de multe…
Si nu se mai lasa tacerea. Iar fara ea, eu nu stiu sa iubesc, caci in vacarmul de infern al mintii, iubirea si pacea nu se pot odihni, nu au piatra pe care sa stea, nici locas de popas.
Hanu Ancutei ramane povestea lui Sadoveanu, nu si a mea.
La mine e frig si ger ca in povestea lui Andersen, dar eu nu sunt fetita cu chibrituri; la mine e intuneric si groaza ca in Infernul lui Dante. La mine, Werther nu o poate gasi pe Lotte, caci e plecata sa-si cumpere pantofi si rochie de banchet si azi, nu da doi bani pe suflet. La mine…e ca in povestea Rodicai Ojog Brasoveanu…oamenii sunt singuri, suspiciosi, si uratiti…si au bucurii urate si liste negre pe care le verifica cu migala contabiliceasca, nu care cumva sa ramana vreun ins caruia sa nu-i fi platit inapoi ofensele.
La mine…Otilia si-a pierdut din farmec si chiar daca Felix ar mai iubi-o, ea nu mai vrea.
Si uneori…as vrea sa spun ca eu sunt vamesul din pilda vamesului, dar eu sunt insotitorul lui, cel care se lauda ca nu e ca ceilalti…ca e fidel si bun, ca e plin de virtuti.
Cand s-au vindecat cei 10 leprosi, eu nu am fost cel care s-a intors sa multumeasca pentru binefacerea facuta; mi-am vazut de drum alaturi de ceilalti 9. Am fost levitul si preotul care au trecut pe langa omul ranit, nu si samariteanul milostiv.
La mine e drum de tara, cu raspantii unde hotii jefuiesc calestile regale. Si hotii nu sunt haiduci bine intentionati. La mine cenusareasa e tot singura, fiindca printul s-a casatorit cu fiica din regatul vecin, ca sa uneasca tarile impotriva dusmanului…real sau fictiv.
La mine, inchizitia o executa pe frumoasa venetiana, fiindca cel pe care il iubeste nu are curajul sa infrunte adunarea de lupi imbracati in piei de oi. La mine, Fermina din povestea lui Marquez e foarte fericita in casnicie si de Florentino Ariza a uitat cat ai clipi.
La mine se lasa adesea o tacere sufocanta, ca in cinele triste ale personajelor din Revolutionary Road.
Si Harap Alb…a poposit la un han, si haladuieste acolo, alaturi de o hangita care-i face in fiecare seara ochi dulci, mai dulci ca vinul pe care i-l toarna in ulcica. Fata imparatului Ros? Cine e aia? A uitat ca e un personaj de basm care trebuie sa isi foloseasca palosul ca sa taie capul spanului si sa culeaga salati din gradina ursului.
La mine, fata babei e pe un post inalt si bine platit, si fata mosului e tot harnica si buna la suflet…e femeie de serviciu in institutia condusa de fata babei.
La mine, Alba ca Zapada s-a casatorit cu vanatorul si printul cu mama vitrega si intre ei e concurenta la produse lactate.
La mine, genialul Sherlock Holmes s-a pensionat, si colegul lui, Watson, a plecat intr-o croaziera in jurul lumii cu mafia italiana.
La mine, Hansel a dat-o in judecata pe Gretel pentru mostenirea vrajitoarei care voia sa-i manance, si care de fapt era matusa lor.
Si Lorelei, a lui Teodoreanu, e profesoara de romana, care s-a pensionat; sta singura intr-o garsoniera si creste pisici.
La mine sultanul din o mie si una de nopti e prea ocupat ca sa mai asculte povesti. Da drumul la plasma din dormitor si se uita cu cat a crescut pretul petrolului.
Si Ali Baba poate striga cat vrea, Sesam nu se mai deschide; are sistem de alarma bine pus la punct , si tipii bine hraniti de la bgs il fac praf cu pe camila cu tot.
La mine, Narnia e o zona arida si nepopulata, iar in subteran chimistii si biologii au laboratoare secrete in care creeaza arme biologice pe care fat-frumos nu le poate invinge cu palosul.
Pana si William Wallace a uitat ce e curajul si lucreaza pe un post de asistent universitar la facultatea de istorie si inghite tot ce-i dicteaza mai marii. E un perfect adaptat la sistem.

Declaratie de dragoste

Cresc in fiecare zi, cautandu-te in mine, printre flori de salcam si iarba si nori de toate formele si nuantele; te vad in rasaritul si in apusul soarelui, te simt in adierea vantului; esti mereu langa mine, tot mai viu si mai aproape; imi dai forta si imi deschizi ochii sa vad cat sunt de minunata, pentru ca sunt rupta din Tine; Tu esti calea si fericirea mea; si cunoasterea si tot ce am nevoie ca sa gasesc pacea: Tu esti pacea care nu se sfarseste, esti izvorul din care ma adap cand setea imi usuca fiinta. Sunt vie, pentru ca Esti Tu, Dragoste ce se varsa peste pamant sub forma de ploaie; Imi doresc mai mult ca orice sa fiu spalata de aceasta ploaie curata de dragoste.

Decompresie

Zambetul alb al zapezii ma revendica; sunt si eu parte din el; doar ca am uitat asta si m-am topit urcand scarile spre ce credeam a insemna viata. Comportamentul meu autosabotor m-a adus in pragul nefericirii. Dar pot sa ies. Pot sa ies si sa revin la viata. Am nevoie de iubire; din partea iernii, a oamenilor, a cerului si de niste ochi sanatosi care sa nu orbeasca la vederea albului, imaculatului. Un pas azi, unul maine…pasi mici in credinta. Daca fac pasi prea mari, e de fapt o minciuna si risc sa imi plezneasca plamanii ca urc prea repede la suprafata…decompresie. Ma scufund intr-o apa adanca, iar deasupra mea, se invart ametitor rechinii gandurilor irationale si ma fac sa ma inspaimante iesirea la suprafata. Stau pe fundul unui ocean unde sunt relicve, si nu stiu ce sa fac. In curand mi se va termina si oxigenul, si de rechini tot nu am scapat.

M-as bucura daca mi-ar veni cineva in ajutor, insa de-aici nu vad decat din cand in cand razele soarelui palide si aproape ireale, ca si o poveste spusa demult, si dosita intr-un sertar al mintii, ca o scrisoare veche in care literele s-au sters, ca o umbra…ca o amintire din copilaria mica, nu poti sti niciodata daca a fost sau nu reala. Si totusi, soarele e acolo si imi aduce aminte ca de fapt eu trebuie sa ies, caci lumea se intinde dincolo de oceanul acesta plin cu relicve si intuneric. Lumea e acolo unde este soarele, si deocamdata acesta este reperul meu.

TU

In Tine, sunt la adapost de mine. Si-n loc de gust amar si gratii, am parte de dulceata caintei si de aripile dragostei cu care sunt libera.
Pentru ce sa ma incred mai mult in oameni? De ce sa imbratisez convingerile lor, daca credinta in Tine m-a facut fericita? Sunt mare atunci cand ma fac mica inaintea Ta si te las pe Tine sa cresti. Dar sunt si ma simt mica atunci cand ma fac mare si ma simt fara vlaga si fara putere printre oameni. Cand insa cred in Tine, ma simt puternica, invincibila si drumul fricii imi este necunoscut.
Si totul se petrece firesc: ninsoarea de afara, ruga catre Tine, conversatiile cu oamenii si viata curge, nu in graba, ci in armonie.
Vreau sa fiu si sa raman in Lumina.