Decompresie

Zambetul alb al zapezii ma revendica; sunt si eu parte din el; doar ca am uitat asta si m-am topit urcand scarile spre ce credeam a insemna viata. Comportamentul meu autosabotor m-a adus in pragul nefericirii. Dar pot sa ies. Pot sa ies si sa revin la viata. Am nevoie de iubire; din partea iernii, a oamenilor, a cerului si de niste ochi sanatosi care sa nu orbeasca la vederea albului, imaculatului. Un pas azi, unul maine…pasi mici in credinta. Daca fac pasi prea mari, e de fapt o minciuna si risc sa imi plezneasca plamanii ca urc prea repede la suprafata…decompresie. Ma scufund intr-o apa adanca, iar deasupra mea, se invart ametitor rechinii gandurilor irationale si ma fac sa ma inspaimante iesirea la suprafata. Stau pe fundul unui ocean unde sunt relicve, si nu stiu ce sa fac. In curand mi se va termina si oxigenul, si de rechini tot nu am scapat.

M-as bucura daca mi-ar veni cineva in ajutor, insa de-aici nu vad decat din cand in cand razele soarelui palide si aproape ireale, ca si o poveste spusa demult, si dosita intr-un sertar al mintii, ca o scrisoare veche in care literele s-au sters, ca o umbra…ca o amintire din copilaria mica, nu poti sti niciodata daca a fost sau nu reala. Si totusi, soarele e acolo si imi aduce aminte ca de fapt eu trebuie sa ies, caci lumea se intinde dincolo de oceanul acesta plin cu relicve si intuneric. Lumea e acolo unde este soarele, si deocamdata acesta este reperul meu.