Joaca de-a somnul

Târziu. Somnul mă cuprinde cu ambele mâini ca o femeie al cărei soţ se pregăteşte de plecare într-o alta ţară. Dar ştiu că odată ce mă voi aşeza în pat nu voi mai putea să adorm, ca şi cum cine ştie ce fel de sistem de alarmă, sau de contraofensivă se declanşează la apariţia somnului. Cu privirile pironite în tavan, într-un punct fix, mă voi îndrepta iarăşi spre pustiu. Vreau să-l analizez, să-l disec, să-l fac mai puţin pustiu decât este. Cum să schimbi pustiul?

Timpul se dilată, aşa cum era de aşteptat în nopţile lungi de vară, când ochiul nu-şi găseşte odihna. E vremea numai bună pentru copt poveşti în cuptorul imaginaţiei. Basme… contemporane din care nu lipsesc tineri Wertheri îndragostiţi lulea de Lotte cu priviri candide, dar inteligente, cu mâinile de fildeş ca ale Madonelor din catedralele catolice, cu surâsul fin, ca al doamnei cu evantai al lui Goya. Fete fermecătoare cu zâmbet trist de Ana Karenina şi mişcari graţioase de aristrocrate… Nu au nevoie de metri de muselină şi safire care să le acopere gâtul zvelt şi delicat. Graţia lor irump în cele mai banale haine: jeans şi cămăşi în carouri.

Închid iar ochii. Întunericul mă face mai lucidă. Acum pot gândi lucrurile în linişte, domol, ca şi cum timpul s-ar dizolva în eternitate. Într-un dans frenetic care face să-mi vâjâie capul, realitatea şi imaginaţia împletesc lungi fire de păianjen până dimineaţa. Încet, nopţii i se va face milă de mine şi îl va trimite pe Moş Ene să-mi mângâie pleoapele şi să nu mă mai zbat. Ssst! A trecut. Monştrii imaginaţiei nu au să te mai tulbure de-acum. Visele vin însă şi mai cotropitoare, ca şi rafalele de vânt ce prevestesc apropierea lui El Niño pe întinderea oceanului. Ceasul deşteptător m-a smuls din faţa unui om care îmi întindea ceva; era un măr, o carte, un ghem de lână?