O alta primavara

Bulgari de emotii rostogolindu-se prin campurile sufletului, luminati de o luna ce se pravaleste in cascade.
Si voci de copii...ce uneori uita ca poti fi fericit numai cu chitara, cateva acorduri si un munte de vise. Zile de iarna cu zambete albe si nasuri inghetate, cu bulgari din care musti ca dintr-un mar rumenit, cules de curand. Primaveri cu soare si ninsori de flori, cu plete-n vant si pasari ciripind, si-un cer ce vindeca frica de a te arunca in mijlocul vietii fara sa stii ca cineva te va prinde, fara sa te ranesti. Multumirea de a crede, in lipsa fericirii. Increderea ca un vant ce adie bland in vreme ce privesti copacii si oamenii si pietrele, si-o frunza te atinge pe picior. Si l-ai vazut. E in parc, se plimba de unul singur, gandindu-se la...poate gandindu-se la ce te gandesti tu. Nu, el nu se poate gandi tot timpul la el asa cum o faci tu. N-ar mai sti ce e somnul. Planuri si ploi de iluzii amestecate printre pasii trecatorilor din parc. Ultimul tau gand e si primul. Sa traiesti din toata inima ta fiecare zi, ca pe sarutul pe care il astepti de atata vreme. Au inceput sa creasca fire de iarba, se inalta gata sa ajunga norii de pe cer...in mine totul e verdeata si curat. Dar el nu vine sa vada ca copacul a inflorit si ca florile toate sunt pentru el, si ca sunt gata sa il las sa se plimbe pe aleea imprimavarata, sa-si insemne cu fiecare pas existenta, sa-si aline sufletul, poate obosit de atata colindat, pe o banca, langa o fata ce scrie despre speranta si spera ca pe spatele frunzelor de artar va gasi mesajul iubirii.

anotimp in afara, anotimp in mine

Iarna mi-a zambit alb, eu unde eram?
Acum imi miroase dulce si suav a primavara, unde sunt?
Prinsa, ca de obicei, in obsesiile si fricile mele, absenta cu totul de la spectacolul vietii.
Prinsa, asa cum ma stiu, in caruselul grijilor marunte, impletite cu sentimentul acru-lesiatic al neputintei interioare.
Macar de-as fi captiva intr-o reverie, gata sa renunt la tot pentru a-mi trai fericirea.
Dar nu. Mi-am pus pe fata o masca de veselie tampa si cu ea ma plimb prin lume, convinsa ca fake-it til you make it, chiar functioneaza.
Sa nu ma intrebati; Nu, nu sunt fericita, nici nu stiu daca am fost vreodata, sau daca voi fi. Dar sunt obsedata de ideea de fericire si de cea de inocenta, desi acum, in mine, nu gasesc niciun strop din ele.
Am luat-o pe un fagas gresit, asta par sa-mi spuna simturile, si tulburarile de atentie si de vointa de care sufar. Poate ca trebuie sa merg in directia cealalta...
Ma joc cu viata mea, o joc la ruleta hazardului, ma las prea adesea manata de dorinte instinctuale si pierd, nefasta pierdere, trenul care ma poate duce la intalnirea mult asteptata cu...Viata!
Nu. Eu ma incarc cu bagaje inutile si alerg nebuna, doar doar o sa-l prind in ultimul moment...nu e...s-a dus.
Venerez un chip de lut si caut zi de zi sa-i aduc merite, elogii; ma rog in van sa ma vindece de sentimentul de goliciune ce a inceput sa ma macine, ca si caria care, incet, incet, roade lemnul.
Poate sunt trista, melancolica, depresiva...toate acestea efecte ale deprivarii de aerul binefactor al credintei. De mine s-au lipit acesti demoni, si demonul fricii si mi-au subtiat teribil speranta.
Ma simt mereu consumata de ceva, insa fara sa am rezultate clare; simt combustie interna, cvasipermanent, dar oare ard pentru ce trebuie? Sau ma consum in pustiu, fara sa incalzesc, ori sa luminez calea si viata nimanui?

Iarna

Ai vazut dealurile? Dar muntii? E iarna in toata splendoarea ei, regina de gheata tacuta si grava...si-atat de frumoasa.
E jumatatea lui februarie si pe campii, cineva, parca a aruncat o fata de dantela fina.
Nemarginitul cer e-albastru gri, iar raze mai patrund prin nori si se-ntalnesc cu varfurile copacilor lipsiti de vesminte.
Pasari imbracate gros in pene de iarna scruteaza orizontul si-mprastie praf de argint in zare falfaind din aripi.
Cerul parca s-a-nteles sa poarte aceleasi straie cu pamantul; oare si oamenii s-au inteles cu ingerii sa-si imbrace sufletul in alb?
Toate-au incremenit ca-ntrun basm sub sarutul iernii. Bucuria se cerne-n fulgi mari si-n zbor inalt de vise peste sufletul meu.
Trei munti, trei frati iubiti de tatal lor- cerul, se scalda jucaus in razele soarelui.
Atingerea calda- inghetata a norilor ma infioara. Gandurile mele se indreapta hotarat pe cararea nemuririi.
Atatea nuante de gri, cate cristale pe crengile copacilor, atatia pasi spre mine, cate oglinzi in care sa se poata privi copiii cerului.
Alunec pe gheata fara teama, stiu ca voi ajunge in bratele tale- Iubire.
Un abur se inalta incet deasupra vailor si padurilor, ca-n zilele dintai ale creatiei.
Iarna m-a imbratisat ca sa nu-mi fie frig.

drum spre mine

Iubesc.Iubesc rasaritul de soare la munte.Ca si cum Cel vesnic ar zice:"sa fie lumina!"Si peste intinderile aburinde s-ar iti incetul cu incetul razele soarelui scaldand creatia.
Iubesc cum miroase padurea dupa ploaie.A curat si a impacare.Iubesc potecile batucite pentru ca ma gandesc la oamenii care le-au strabatut inainte de mine.
Dar cel mai mult iubesc piscurile.Acolo ma simt intoarsa acasa, dupa o lunga si obositoare calatorie:munti ce se intrec in a atinge cerul, vai- adancuri ce cheama alt adanc, brazi inalti, paznicii verdetii, carari ce te duc spre casa soarelui, si pasari ce trambiteaza intoarcerea Fiului Risipitor.

Vindecare

De unde ma privesti trist si ingandurat, asteptand sa imi indrept ochii spre cer?
Unde te-ai ascuns; mai esti cumva in locul acela? De cand am incetat sa Te caut? Nu, eu nu am incetat nicicand sa te caut, sa stii.
E drept, am fugit de spini, si n-am vrut sa vad nici lacrimi, nici sange, dar, dupa cum bine stii, acum imi pare rau.
Si Te caut in oameni, in luna, in stele, in orizont, in salile pline de studenti, in carti, in filme, in Rock, blues, jazz si folk, in acorduri de chitara, in ochii noilor mei prieteni; in zilele si noptile in care cant cu ei; uneori Te caut chiar si in obsesiile mele... In noptile in care ma mint ca invat pentru scoala, in orasul acesta mare si-n luminile lui; Te caut pe strazi, pe acoperisurile inzapezite, imi inchipui ca-mi vei sopti ceva prin vant, ori ca vreun porumbel se va opri vreodata pe umarul meu si-mi va aduce pacea, de care-atat de repede am fugit.
Am ajuns sa Te caut la libraria din centru, printre carti si articole de papetarie, in titlurile cartilor, in miile de cuvinte si ganduri si imaginatie... Te caut neobosit in povestile de dragoste cu happy end si-n legaturile celor ce se tin de mana prin parc; si-n patima sarutului, si-n norii de pe cer... si-n catedrale cu ingeri de fildes, ori in bisericute mici cu icoane de sfinti, ce parca de veci privesc in tumultul omenirii soptind bland: Iubire.
Te caut in biografiile oamenilor metamotivati, si-n operele lor. Ale lor? Te caut in iuresul ninsorii si-n cantecele batranesti; in copacii dezgoliti si-n griul zilelor in care nu fac nimic, si sper ca Te voi intalni vreodata coborand scarile din drumul spre scoala, privindu-ma prin ochii unui copil, ori ai unui batran;
Acum Te caut in sala de lectura, in vreme ce norii si muzica ma-nfioara, iar umanistii ma asigura ca poate exista echilibru si fericire.
Inca Te mai caut in mine.