Realitatea mea nu e dulce

Ma aflu intr-o mare, mare incurcatura. Mare de tot. Ma simt ca ultimul om de pe fata pamantului, care nu are nimic de spus semenilor sai. Sunt ca si o surdomuta careia i se striga in fata daca vrea sa manance, dar nu poate auzi, nu poate raspunde pe intelesul oamenilor normali. Sunt franta sub povara propriei vieti traite sucit. Mi-e…mila de mine insami. As vrea sa ma ridic din mormantul in care ma zvarcolesc de atatia ani…prea multi. Sunt mult prea multi anii acestia pe care i-am dat nimicului si sperantelor unei minti inimaginabil de reduse la…ea insasi! Sunt omul care a luat-o mereu pe alte cai, decat cea grea dar urmata de satisfactii a invataturii. Si mi-e ciuda de imi vine sa rup in bucati fiecare zi pe care am trait-o prost, fiecare minut in care nu am stat sa imi folosesc ratiunea, fiecare clipa in care am ezitat sa merg un pas in fata. Mi-e dor de viata pe care nu am trait-o, de zambetul pe care nu l-am avut la obtinerea unei victorii, de relatiile pe care nu le-am consolidat cu oamenii destepti pe care i-am vazut destul de aproape de mine, si totusi, atat de infinit inmultit cu infinit de departe azi. Caci da, astazi acesti oameni sunt mai departe de mine decat erau atunci cand i-am cunoscut. Pentru ca atunci se nastea frageda speranta si dorinta de a ma apropia de ei, de a le urma modelul de viata si atitudinea fata de profesie. Aceasta dorinta a murit insa umilitor sub bocancul nesimtit al lipsei de responsabilitate pe care l-am purtat atata amar de vreme. Florile sperantelor mele de a avea o profesie frumoasa au murit strivite de prea multe zile si nopti traite prost, cu mintea aiurea, cu ochii incarcati de iluzii. O spun trist, aproape resemnat: nu stiu ce se va alege de mine de acum incolo. Lucrez, da, dar numai eu stiu cat de mult ma straduiesc sa gasesc un sens in ceea ce fac. Vorbesc cu oamenii si le zambesc, de buna seama, dar nimeni nu isi poate imagina ce lupte duc sa nu mai fiu judecatorul lor absolut. Imi spun in fiecare zi ca Dumnezeu va avea grija de toate, dar El stie prea bine ca nu sunt plina de credinta cand imi spun acestea. E sterp si plin de maracini solul mintii mele, care ar trebui sa fie fertil. Trebuia sa fiu o gradina cu pomi doldora de fructe. De ce nu sunt? Trebuiau sa curga prin mine izvoarele racoroase si ghiduse ale cunoasterii. De ce sunt asa de seaca? Trebuia sa ploua in mine cu stropi mari, imensi de dragoste pentru viata, pentru Tine…de ce e asa mare arsita? Si de ce nu sunt cum mi-as dori sa fiu? De ce nu sunt senina si neobrazat de increzatoare in fortele mele? De ce ma simt ca un caine vagabond care ar face orice pentru o mangaiere pe cap si un colt de paine uscata? Unde in mintea mea s-a prins atat de puternic mucegaiul depresiei? Simt cum viermii regretelor imi ataca vintrele si vreau sa fac orice numai sa dispara. M-am mintit destul ca sunt bine, ca sunt frumoasa, desteapta, credincioasa, plina de speranta. Nu mai merge de-acum. Am ajuns chiar sa fumez si sa ma las sedusa de vraja de moment a nicotinei, care insa ma lasa la greu. Nici cartile din biblioteca, nici hainele noi, nici actiunile caritabile, nici discutiile cu prietenii, nici filmele, nici siguranta aparenta a locului de munca, nici amabilitatea prietenilor, afectiunea mamei si incurajarea surorii mele, nici simpatia barbatilor, nici culorile si miresmele florilor, nici planurile de viitor…nici asteptarea lui fat-frumos, nici corpul meu tanar imbracat in rochii mulate, nici cafelele si povestile lungi, nici zambetul de pe chip…nimic, chiar nimic nu ma poate pune la adapost de constiinta mea ranita. De constiinta care imi spune ca as fi putut sa fac mult mai mult si mai bine. In asemenea momente de luciditate mainile mele dau la o parte tufisul gros al preocuparilor triviale si vad…realitatea, care nu e o zana buna, ci e o baba stirba cu negi cat casa. Nesiguranta si frica imi mananca oasele si picioarele se indoaie sub povara unor saci de griji pentru felul in care mi-am trait viata.