Mai mult decat cuvinte

Traiesc de ceva timp intr-o rana si-am ajuns sa cred ca rana sunt eu.
Sunt la marginea disperarii. E de neimaginat pentru ceilalti. Ei se plimba la brat ca la promenada pe o alee de parc, cu pomi infloriti de-o parte si de alta, cu gesturi ample, gata sa nu vada prapastia in care stau sa cad. Desi zambesc, par ca ma bucur, de fapt, nu mai stiu daca am murit sau daca mai traiesc. Si cuvintele…ce pot face ele pentru mine?
Poate doar cantecul viorii in care sper sa se ascunda sufletul meu. Poate vocea fetei cu parul ca abanosul va vrea in trilu-i de ciocarlie sa-i ofere salas sufletului meu. Sau poate se va strivi in bataia furtunoasa a palmelor si va cadea la pamant, uitat de tot.
In seara asta m-am bucurat si nu m-am bucurat, caci mi-a fost frica. De cine, sau de ce? De fiecare gand ce a patruns ca o sageata otravita in mintea mea, si-asa mustind de compromisuri. De ce-oi fi vrand sa plac tuturor?
Imi urasc gandurile. Dar ce folos? Daca starile paroxistice le caut tot timpul. Refuz cafeaua si o gasesc amara, dar fara cocaina nimic nu are sens. Chiar asa: ce are sens?
M-am imbolnavit de mine, insa boala aceasta imi ofera iluzia unor beneficii secundare. Dar stiu ca totul este fals, si ca asta nu e viata. Si cu atat mai mult nu e viata cu cat ma astept ca ceilalti sa ma inteleaga. Nu trebuie sa ma inteleaga insa.
In leaganul cearcanului si-a gasit locas o lacrima ca apa ce sta putin in causul palmei, dar cutremurul pleoapei a izgonit-o pe campul unui obraz si in spatele ei vin una cate una surorile ei-surori bune din aceeasi mama. Nu le intreb unde vor sa ajunga; poate ca daca as avea genunchii la piept s-ar odihni pe ei, dar asa…
Seara de muzica si poezie s-a incheiat oficial in tanguitul impecabil a doua viori. Dar eu inca mai sunt in sala, desi viorile nu mai canta; nimeni nu mai recita poezii si nimeni nu mai aplauda. Astept sa se deschida usa si sa vina sa asculte alaturi de mine un cantec, o doina cum nu se poate mai trista. Si nu vreau sa aplaude, nu vreau nici macar sa imi zambeasca, nu vreau nimic altceva decat sa fie prezent, sa accepte sa stam acolo amandoi si sa ascultam cu luare aminte durerea din sufletele noastre. Nu vreau sa jelim inocenta pierduta. Vreau doar sa locuim amandoi, macar pentru o noapte in tihna sinceritatii, in deschidere si fara autocenzurare, fara frica ca expunerea vulnerabilitatii este interzisa fiintelor ca mine, care se-ascund mereu, in cotloane friguroase si intunecate.
Mi-e dor de inocenta.