Graţii

Te apropii de mine cu paşi mărunţi şi parcă măsuraţi. Să nu mă sperii; să nu laşi să se iţească de după draperii masca hidoasă a fricii.
Mă priveşti cu claritatea zilei, şi cu blândeţea soarelui de amiază primăvăratec.
Îmi ţii în palme inima şi fiecare lacrimă a mea o strângi într-o amforă de argint.
Când durerea devine insuportabilă, îmi vindeci rănile cu miere.
Când singurătatea mă cuprinde, Tu dai glas naturii întregi şi chemi florile câmpului şi norii cerului să-mi ţină de urât.
Câna a secat în mine speranţa, Tu vii… şi curgi ca un râu gata să curgă şi prin mine.

În mâinile Tale stă răspunsul la toate frământările mele. Ochii tăi... în ei văd eternitatea – albastră şi liberă ca o pasăre măiastră.
Cu Tine, nici moartea, nici viaţa nu-mi mai trebuie.
De fapt, nimic nu trebuie; iar Cronos parcă se năruie ca şi ceaţa la apariţia răsăritului.
Umbrele, incertitudinea şi teama sunt baloane de săpun; cu cât sunt mai mari, cu atât se sparg mai repede.

Tu aduci Viaţă, căci eşti Viaţa însăşi, care cu desăvârşită graţie şi neînţeleasă umilinţă se dăruieşte nenorociţilor şi bolnavilor.

Ce bine e când soarele mai răsare, când încă mai încălzeşte inimi triste şi usucă lacrimi amare.
Ce bine că mai plouă; şi nu ne uscăm de arşiţa propriului nostru pustiu; şi dureri… răni sunt încă spălate de asperităţile trecutului.
Ce bine că bate vânt când te-ai ostenit de drumul lung al descoperirii de noi şi noi începuturi.
Ce bine că dimineaţa, după o noapte de griji îţi uzi picioarele în rouă şi-ţi ostoi amărăciunea.

Şi încă şi mai bine este când ninge, şi totul în jur se îmbracă în inocenţă – mai ales sufletul tău.

Renaştere

Îmi este tare frig; ca şi cum m-aş afla în plin februarie pe străzile pustii ale unui oraş Nordic… dar frigul meu nu vine din afară: simt undeva în dreptul inimii ceva ca un sloi de gheaţă, care creşte şi tot creşte…

Şi simt un tremor pe care nici ceaiul, nici somnul… şi nici ruga nu-l pot opri, deşi în afară nimeni nu vede nimic. Unde sunt deci, dacă în casă e cald şi nici urmă de iarna? În iarna din mine, care nicidecum nu e albă, în iureşul fulgilor de nea eu nu mă pierd. Nu, nu e o iarnă a copilăriei mele, deşi atât mi-aş dori să existe una… E mai degrabă o iarnă cenuşie şi slută ca o babă, fără dinţi şi fără bucuria imaculată.

Privesc în oglindă; pustiul se priveşte în ochi, inexpresiv, îşi vede sec durerea care a încetat să mai doară… Nu, nu şi nu!!! Nu vreau să fiu şi nu sunt nicidecum acel pustiu în care orivine ajunge moare răpus de lipsa de dragoste. Nu, şi nu voi fi nicicând… Am fugit un pic, m-am retras într-un colţ întunecos, într-o văgăuna; am crezut că pot să fug de mine, de ceea ce trebuie să fiu; şi aici, în văgăuna aceasta este de fapt foarte frig, aici au început pentru prima oară să îmi amorţească simţurile.

Dar am să zbor, am să mă prefac într-o pasăre Phoenix, care nu se teme să se înalţe în zbor şi de astă dată n-am să mai cad. Am să mă îndrept spre ţările calde, unde soarele e cald, dar nu calcinează, unde vântul şi ploaia sunt blânde cu mine şi aripile nu mă mai dor. Vreau să las în urmă zdrenţele acestea ale iernii triste şi golite de sens, şi cărbunii ce ard şi îngheaţă fără milă. Pretutindeni flori de mai… şi zâmbete sincere… şi plete blonde ce orbesc vederea; seara se aşterne molcom: sunt zâna ce cutreieră pădurea, copacii mi-au aşezat cununa de frunze pe frunte şi m-au chemat la întrunirea lor secretă. Dimineaţă a venit să îmi mângâie tălpile cu rouă şi să mă hrănească cu mure.

Iată-mă copil al Vieţii, pe mealeguri de care tuturor le este dor, căci le-au părăsit pe când erau copii. Aici vreau să rămân.

Revolta umană

Trăiesc în fiecare zi cu speranţa că va veni o zi în care să fiu perfect normală, fără aceste dureroase trăiri, fără gânduri intrusive, fără planuri de viitor, fără cafea… Şi gândul acesta mă însufleţeşte să suport aşteptarea: mai ai puţin… încă puţin, vei câştiga cursa; cursa vieţii tale…

Azi – acum, îmi place să cred că sunt pe traseu, şi chiar dacă nu am ajuns încă la capăt de drum, nici mult nu mai am; şi oricum, paşii sunt unde trebuie.

Aiurea! mă surprind uneori, atunci când gust din piersica otrăvită a hazardului: nu eşti mai mult decât o biată creatură imperfectă, aspirantă la titlul de… sfântă?!

Mă doare surâsul sincer al sfinţilor până în măduva oaselor. De ce? Fiindcă ei au învăţat să trăiască fără să creadă în promisiunile acestei vieţi: nu tu renume, nu tu averi, case, copii… au ales nimicul.

Şi Dumnezeu a zidit Lumea numai prin Cuvântul Său.

Prin zăbrelele închisorii zăresc cerul de un albastru imposibil de descris în cuvinte. Uneori îmi zâmbesc complice şi el, şi copacii, şi florile, şi iarba, parcă ar vrea să îm spună: vezi, îţi stăm la dispoziţie; din partea noastră ai undă verde dacă vrei să fii fericită. Gândul, convex, liniar, imponderabil, mă poartă peste tot: la prietena mea din America, la cei pe care mi-e ciudă fiindcă au găsit fericirea înaintea mea, la şcoală… ca apoi să se întoarcă la 360 de grade la inconfudabila… frică! Frica naşte monştri de care nu mai scapi. Ea îmi fură timpul încă de pe acum, când eu alerg cu disperare să nu pierd puţinul ce mi-a mai rămas.

Ai reuşit să faci din mine o fiinţă laşă, trândavă, timidă până la absurd, abandonată în propria-i deşărtăciune şi degradare. Unde ai de gând să te opreşti? Până ai să mă vezi ca ei, ca aceştia ce îşi târăsc picioarele cu iluzia tristă până la infinit că viaţa este cea pe care ei o trăiesc? Shakespeare ar fi trebuit să se declare mulţumit în cazul acesta; balanţa înclină irefutabil în favoarea lui a nu fi! Mă mir că oglinda încă nu s-a spart, deşi în mine a început furtuna violentă a reproşurilor de fiecare zi, şi e tot mai aprigă pe zi ce trece.

Operaţie de schimbare de viaţă

Şi mai cred uneori că totul este posibil. Îmi iau avântul să fac această operaţie chirurgicală de separare a mea, de mine însumi şi de fiecare dată dau greş. Mâna chirurgului nu e tare pricepută şi lasă să-I scape câteva firicele, taie pe unde nu trebuie şi nu poate nicicum să despartă, aşa cum şi-a propus.

Consecinţele sunt cum nu se poate mai nefaste: rană şi vindecare anevoioasă şi strâmbă. Nimic nu a mers cum trebuie de data asta. Poate data viitoare…

Între timp îmi las fiinţa să se odihnească în acest spital al amorţirii afective, cu speranţa, paradoxal, a vindecării ei. Adun forţe pentru data viitoare. Până acum, se ştie, nu am făcut nimic bun, dar nu renunţ la ideea că într-o zi mă voi despărţi definitiv de acest canon care sunt eu pentru mine. Până una alta, încerc să tolerez durerea acută produsă de eşecul meu şi implicit de prezenţa mea în mine. Mai arunc un ochi pe fereastră, să văd soarele, dar fug repede în salonul meu cu pat alb şi grilaj de fier, să nu cumva să mă ajungă lumina şi să mă ardă prea tare. Nu, aici emoţiile nu au ce căuta.

Şi mai trece o zi în care singurătatea mea şi cu mine ne-am ţinut de mână şi am alergat pe coridoarele spitalului, învăluite în miros de formol şi de cangrenă, alungând frica din oase. Am învăţat să fredonăm cântece împreună şi să ne râdem de infirmiere grase ce-şi blestemă ziua în care au ales să lucreze în spital.

Spitalul este, totuşi, oricât am vrea noi să fie altfel, o zonă de tranziţie numai, un loc din care se presupune că trebuie să ieşi vindecat, gata pentru marea provocare, viaţa după operaţie. Aici zac bolnavi cu felurite metehne; unii speră – ca şi mine – în vindecare şi refacere completă; alţii zac la pat şi îşi aşteaptă resemnaţi sfârşitul. Şi unii, şi alţii, vor să afle un sfârşit: bun ori rău.

Strigăt către mine

Simt cum viaţa mea se scurge, de parcă aş dormi, în loc să trăiesc…

Zilele trec, timpul sângerează… nimeni nu îmi mai aduce înapoi zilele bune sau cele rele…
În mine trăieşte teama mai mult decât mine! Un gol tot mai mare se deschid şi nesiguranţa nu mă slăbeşte nici o clipă.

Nu!

Eu nu mai vreau să trăiesc aşa! Vreau să îmi pese de mine, să înţeleg că nu încurc pe nimeni cu existenţa mea, ba mai mult că sunt foarte importantă pentru ceilalţi. Să înceteze odată acuzaţiile pe care mi le tot aduc! să fiu liniştită şi veselă, dar pe deplin conştientă de viaţa mea. Să iubesc naturaleţea cu care un copil se deschide spre oameni şi spre viaţă… Să nu renunţ niciun moment să sper… Dincolo de orice ştiu că există eternitatea şi că fiecare din noi, în adâncimea fiinţei sale, ştie şi simte asta.

Să mă întâlnesc în fiecare seară, în momente de linişte cu ceea ce este bun şi curat în mine şi să îmi vorbesc, să îmi spun că nu mă duşmănesc. Că ceea ce duşmănesc de fapt în mine, este ceea ce nu pot converti... la viaţă! Sărăcia şi uscăciunea sufletului, asta mă sperie de fapt pe mine şi mai ales frica de a trăi! cu tot ce implică ea: durere, izolare... disperare.

Nu!

Eu sunt iubită, în adâncul meu ştiu asta şi mai ştiu că nimic nu poate schimba această situaţie. Cum să ceri iubirii să nu mă iubească?! Da. În fiecare zi, viaţa, cu un fior uşor mă invită să mă bucur... că soarele este pe cer pentru că eu exist, şi dacă zâmbesc sigur se va întoarce la mine acel zâmbet însutit. Ce înseamnă până la urmă a fi om? Nu înseamnă să poţi înţelege valoarea vieţii? Să-i cuprinzi sensul şi să descoperi profunzimea şi din durere să se nască din tine copilul cel mai frumos: credinţa.

Credinţa că dragostea salvează până la urmă totul, că ea este regula de bază pentru ca umanitatea să se transfigureze.

Sunt Om

Sunt om. Ce altceva mai pot fi? Poate habar nu am ce mai pot fi, dar ştiu cu siguranţă că pentru a fi om, trebuie să îmi împlinesc potenţialul. Acela pe care îl am, care mi s-a dat să îl valorific pe toate planurile. Să nu aştept să îmi pice din cer, să mă lupt cu dinţii, să cred că este şi că va fi mereu responsabilitatea mea să merg înainte, rănită în sentimente, cu aripile frânte, şi cu multă vină în suflet.

Dar pot merge înainte, pentru că mi s-a dat puterea să nu renunţ şi când nu mai am putere să strig cât mă ţin plămânii, să cer iertare şi să nu plec când trebuie să mi se răspundă, oricât ar fi de grea aşteptarea, oricât de tare aş sângera. Cu cât îţi voi greşi, cu atât te voi iubi. Dincolo de mine, dincolo de nori… Câteodată cred că nici nu am fost acolo, că am suferit numai puţin pentru că era nevoie de asta, dar… mai departe… cine sunt eu să spun ceva despre ce este dincolo de mine? Pot să spun că din durere s-a născut, fie şi pentru câteva clipe fericirea cea mai pură, că am atins un punct în care nimic, nici oamenii, nici eu, nu mai puteam răni, nu mai aveam ce să păţesc, fiindcă acceptasem calea cea mai grea, cea a unei conştiinţe curate. Şi la orice aş fi renunţat, la viaţa mea chiar, de fapt nu aş fi pierdut nimic, aş fi avut numai de câştigat!

Frică. Rostesc cuvântul acesta şi primăvara îngheaţă, dar nu într-o iarnă frumoasă şi albă, ci într-un trist, incomensurabil cenuşiu ce ucide fără milă libertatea, singura pasăre ale cărei aripi sunt una fericirea, iar cealaltă durerea. De data asta, pasărea care mi-a promis mie fericirea.

Nu am dus până la capăt ce am început. Mă ştiu şi mă recunosc vinovată pentru asta. Ce este de făcut? Rugă? În fiecare zi, în fiecare ceas al fiecărei zile… şi speranţa că teama va pieri, va deveni o poveste uitată, şi astfel nu mă va mai împiedica să recunosc în mine şi în fiecare om esenţa aceea pe care Divinitatea a semănat-o. Sunt om şi vreau să îmi împlinesc umanitatea ca să o pot transcende. Unde am fost până acum? Există oameni în lumea asta pe care vreau să îi ştiu, cu care vreau să împărtăşesc mai mult decât un salut, semn al politeţii exterioare. Există oameni care trăiesc în mine, şi în fiecare din ei poate se găsesc cioburi din mine… Pe aceia veau să îi simt în mine, ceea ce ei sunt în adâncul lor cel mai adânc, unde fiara şi îngerul se întâlnesc doar pentru a-şi lua la revedere.

Sunt om, fiinţă imperfectă care, aici, pe Pământ, nu îşi găseşte pacea, deşi Pământul a fost făcut pentru el; vulnerabil, şi totuşi atât de greu de ucis în chiar clipa câd este doborât! Cât de limitată creatură şi totuşi cât de liberă poate fi ea! Şi cât de plină de contradicţii uneori! Găsirea de noi sensuri, aşa cum frumos cânta Billy Ocan; să ajung să fiu îndrăgostită fără semn de vindecare de viaţă, să văd clar graţia şi frumuseţea lucrurilor pe care mulţi le consideră mărunte.