Graţii

Te apropii de mine cu paşi mărunţi şi parcă măsuraţi. Să nu mă sperii; să nu laşi să se iţească de după draperii masca hidoasă a fricii.
Mă priveşti cu claritatea zilei, şi cu blândeţea soarelui de amiază primăvăratec.
Îmi ţii în palme inima şi fiecare lacrimă a mea o strângi într-o amforă de argint.
Când durerea devine insuportabilă, îmi vindeci rănile cu miere.
Când singurătatea mă cuprinde, Tu dai glas naturii întregi şi chemi florile câmpului şi norii cerului să-mi ţină de urât.
Câna a secat în mine speranţa, Tu vii… şi curgi ca un râu gata să curgă şi prin mine.

În mâinile Tale stă răspunsul la toate frământările mele. Ochii tăi... în ei văd eternitatea – albastră şi liberă ca o pasăre măiastră.
Cu Tine, nici moartea, nici viaţa nu-mi mai trebuie.
De fapt, nimic nu trebuie; iar Cronos parcă se năruie ca şi ceaţa la apariţia răsăritului.
Umbrele, incertitudinea şi teama sunt baloane de săpun; cu cât sunt mai mari, cu atât se sparg mai repede.

Tu aduci Viaţă, căci eşti Viaţa însăşi, care cu desăvârşită graţie şi neînţeleasă umilinţă se dăruieşte nenorociţilor şi bolnavilor.

Ce bine e când soarele mai răsare, când încă mai încălzeşte inimi triste şi usucă lacrimi amare.
Ce bine că mai plouă; şi nu ne uscăm de arşiţa propriului nostru pustiu; şi dureri… răni sunt încă spălate de asperităţile trecutului.
Ce bine că bate vânt când te-ai ostenit de drumul lung al descoperirii de noi şi noi începuturi.
Ce bine că dimineaţa, după o noapte de griji îţi uzi picioarele în rouă şi-ţi ostoi amărăciunea.

Şi încă şi mai bine este când ninge, şi totul în jur se îmbracă în inocenţă – mai ales sufletul tău.