Şi mai cred uneori că totul este posibil. Îmi iau avântul să fac această operaţie chirurgicală de separare a mea, de mine însumi şi de fiecare dată dau greş. Mâna chirurgului nu e tare pricepută şi lasă să-I scape câteva firicele, taie pe unde nu trebuie şi nu poate nicicum să despartă, aşa cum şi-a propus.
Consecinţele sunt cum nu se poate mai nefaste: rană şi vindecare anevoioasă şi strâmbă. Nimic nu a mers cum trebuie de data asta. Poate data viitoare…
Între timp îmi las fiinţa să se odihnească în acest spital al amorţirii afective, cu speranţa, paradoxal, a vindecării ei. Adun forţe pentru data viitoare. Până acum, se ştie, nu am făcut nimic bun, dar nu renunţ la ideea că într-o zi mă voi despărţi definitiv de acest canon care sunt eu pentru mine. Până una alta, încerc să tolerez durerea acută produsă de eşecul meu şi implicit de prezenţa mea în mine. Mai arunc un ochi pe fereastră, să văd soarele, dar fug repede în salonul meu cu pat alb şi grilaj de fier, să nu cumva să mă ajungă lumina şi să mă ardă prea tare. Nu, aici emoţiile nu au ce căuta.
Şi mai trece o zi în care singurătatea mea şi cu mine ne-am ţinut de mână şi am alergat pe coridoarele spitalului, învăluite în miros de formol şi de cangrenă, alungând frica din oase. Am învăţat să fredonăm cântece împreună şi să ne râdem de infirmiere grase ce-şi blestemă ziua în care au ales să lucreze în spital.
Spitalul este, totuşi, oricât am vrea noi să fie altfel, o zonă de tranziţie numai, un loc din care se presupune că trebuie să ieşi vindecat, gata pentru marea provocare, viaţa după operaţie. Aici zac bolnavi cu felurite metehne; unii speră – ca şi mine – în vindecare şi refacere completă; alţii zac la pat şi îşi aşteaptă resemnaţi sfârşitul. Şi unii, şi alţii, vor să afle un sfârşit: bun ori rău.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu