Sunt Om

Sunt om. Ce altceva mai pot fi? Poate habar nu am ce mai pot fi, dar ştiu cu siguranţă că pentru a fi om, trebuie să îmi împlinesc potenţialul. Acela pe care îl am, care mi s-a dat să îl valorific pe toate planurile. Să nu aştept să îmi pice din cer, să mă lupt cu dinţii, să cred că este şi că va fi mereu responsabilitatea mea să merg înainte, rănită în sentimente, cu aripile frânte, şi cu multă vină în suflet.

Dar pot merge înainte, pentru că mi s-a dat puterea să nu renunţ şi când nu mai am putere să strig cât mă ţin plămânii, să cer iertare şi să nu plec când trebuie să mi se răspundă, oricât ar fi de grea aşteptarea, oricât de tare aş sângera. Cu cât îţi voi greşi, cu atât te voi iubi. Dincolo de mine, dincolo de nori… Câteodată cred că nici nu am fost acolo, că am suferit numai puţin pentru că era nevoie de asta, dar… mai departe… cine sunt eu să spun ceva despre ce este dincolo de mine? Pot să spun că din durere s-a născut, fie şi pentru câteva clipe fericirea cea mai pură, că am atins un punct în care nimic, nici oamenii, nici eu, nu mai puteam răni, nu mai aveam ce să păţesc, fiindcă acceptasem calea cea mai grea, cea a unei conştiinţe curate. Şi la orice aş fi renunţat, la viaţa mea chiar, de fapt nu aş fi pierdut nimic, aş fi avut numai de câştigat!

Frică. Rostesc cuvântul acesta şi primăvara îngheaţă, dar nu într-o iarnă frumoasă şi albă, ci într-un trist, incomensurabil cenuşiu ce ucide fără milă libertatea, singura pasăre ale cărei aripi sunt una fericirea, iar cealaltă durerea. De data asta, pasărea care mi-a promis mie fericirea.

Nu am dus până la capăt ce am început. Mă ştiu şi mă recunosc vinovată pentru asta. Ce este de făcut? Rugă? În fiecare zi, în fiecare ceas al fiecărei zile… şi speranţa că teama va pieri, va deveni o poveste uitată, şi astfel nu mă va mai împiedica să recunosc în mine şi în fiecare om esenţa aceea pe care Divinitatea a semănat-o. Sunt om şi vreau să îmi împlinesc umanitatea ca să o pot transcende. Unde am fost până acum? Există oameni în lumea asta pe care vreau să îi ştiu, cu care vreau să împărtăşesc mai mult decât un salut, semn al politeţii exterioare. Există oameni care trăiesc în mine, şi în fiecare din ei poate se găsesc cioburi din mine… Pe aceia veau să îi simt în mine, ceea ce ei sunt în adâncul lor cel mai adânc, unde fiara şi îngerul se întâlnesc doar pentru a-şi lua la revedere.

Sunt om, fiinţă imperfectă care, aici, pe Pământ, nu îşi găseşte pacea, deşi Pământul a fost făcut pentru el; vulnerabil, şi totuşi atât de greu de ucis în chiar clipa câd este doborât! Cât de limitată creatură şi totuşi cât de liberă poate fi ea! Şi cât de plină de contradicţii uneori! Găsirea de noi sensuri, aşa cum frumos cânta Billy Ocan; să ajung să fiu îndrăgostită fără semn de vindecare de viaţă, să văd clar graţia şi frumuseţea lucrurilor pe care mulţi le consideră mărunte.