Renaştere

Îmi este tare frig; ca şi cum m-aş afla în plin februarie pe străzile pustii ale unui oraş Nordic… dar frigul meu nu vine din afară: simt undeva în dreptul inimii ceva ca un sloi de gheaţă, care creşte şi tot creşte…

Şi simt un tremor pe care nici ceaiul, nici somnul… şi nici ruga nu-l pot opri, deşi în afară nimeni nu vede nimic. Unde sunt deci, dacă în casă e cald şi nici urmă de iarna? În iarna din mine, care nicidecum nu e albă, în iureşul fulgilor de nea eu nu mă pierd. Nu, nu e o iarnă a copilăriei mele, deşi atât mi-aş dori să existe una… E mai degrabă o iarnă cenuşie şi slută ca o babă, fără dinţi şi fără bucuria imaculată.

Privesc în oglindă; pustiul se priveşte în ochi, inexpresiv, îşi vede sec durerea care a încetat să mai doară… Nu, nu şi nu!!! Nu vreau să fiu şi nu sunt nicidecum acel pustiu în care orivine ajunge moare răpus de lipsa de dragoste. Nu, şi nu voi fi nicicând… Am fugit un pic, m-am retras într-un colţ întunecos, într-o văgăuna; am crezut că pot să fug de mine, de ceea ce trebuie să fiu; şi aici, în văgăuna aceasta este de fapt foarte frig, aici au început pentru prima oară să îmi amorţească simţurile.

Dar am să zbor, am să mă prefac într-o pasăre Phoenix, care nu se teme să se înalţe în zbor şi de astă dată n-am să mai cad. Am să mă îndrept spre ţările calde, unde soarele e cald, dar nu calcinează, unde vântul şi ploaia sunt blânde cu mine şi aripile nu mă mai dor. Vreau să las în urmă zdrenţele acestea ale iernii triste şi golite de sens, şi cărbunii ce ard şi îngheaţă fără milă. Pretutindeni flori de mai… şi zâmbete sincere… şi plete blonde ce orbesc vederea; seara se aşterne molcom: sunt zâna ce cutreieră pădurea, copacii mi-au aşezat cununa de frunze pe frunte şi m-au chemat la întrunirea lor secretă. Dimineaţă a venit să îmi mângâie tălpile cu rouă şi să mă hrănească cu mure.

Iată-mă copil al Vieţii, pe mealeguri de care tuturor le este dor, căci le-au părăsit pe când erau copii. Aici vreau să rămân.