Strigăt către mine

Simt cum viaţa mea se scurge, de parcă aş dormi, în loc să trăiesc…

Zilele trec, timpul sângerează… nimeni nu îmi mai aduce înapoi zilele bune sau cele rele…
În mine trăieşte teama mai mult decât mine! Un gol tot mai mare se deschid şi nesiguranţa nu mă slăbeşte nici o clipă.

Nu!

Eu nu mai vreau să trăiesc aşa! Vreau să îmi pese de mine, să înţeleg că nu încurc pe nimeni cu existenţa mea, ba mai mult că sunt foarte importantă pentru ceilalţi. Să înceteze odată acuzaţiile pe care mi le tot aduc! să fiu liniştită şi veselă, dar pe deplin conştientă de viaţa mea. Să iubesc naturaleţea cu care un copil se deschide spre oameni şi spre viaţă… Să nu renunţ niciun moment să sper… Dincolo de orice ştiu că există eternitatea şi că fiecare din noi, în adâncimea fiinţei sale, ştie şi simte asta.

Să mă întâlnesc în fiecare seară, în momente de linişte cu ceea ce este bun şi curat în mine şi să îmi vorbesc, să îmi spun că nu mă duşmănesc. Că ceea ce duşmănesc de fapt în mine, este ceea ce nu pot converti... la viaţă! Sărăcia şi uscăciunea sufletului, asta mă sperie de fapt pe mine şi mai ales frica de a trăi! cu tot ce implică ea: durere, izolare... disperare.

Nu!

Eu sunt iubită, în adâncul meu ştiu asta şi mai ştiu că nimic nu poate schimba această situaţie. Cum să ceri iubirii să nu mă iubească?! Da. În fiecare zi, viaţa, cu un fior uşor mă invită să mă bucur... că soarele este pe cer pentru că eu exist, şi dacă zâmbesc sigur se va întoarce la mine acel zâmbet însutit. Ce înseamnă până la urmă a fi om? Nu înseamnă să poţi înţelege valoarea vieţii? Să-i cuprinzi sensul şi să descoperi profunzimea şi din durere să se nască din tine copilul cel mai frumos: credinţa.

Credinţa că dragostea salvează până la urmă totul, că ea este regula de bază pentru ca umanitatea să se transfigureze.