Octombrie

Dimineti senine, zambete pline, ceas de trezie si flori de iasomie.
Vorbe de duh, pasi apasati, verdele verde al ierbii. Privesti in ochii celor care nu te vad, nu te aud, si mai rau e ca nu se aud pe ei insisi.

M-am saturat de mirosul greu al orbirii. Soarele se ridica pe cer, acelasi soare in cele 365 de zile ale anului, care aduce si duce cu el acelasi mesaj, scris cu raze fierbinti pe firmamentul cerului.
Oamenii au astupat cu cuvinte fara rost sunetul tacerii.

E vremea stransului roadelor. Toamna, o fecioara despletita, isi plimba haina in degrade peste lume, si din cand in cand mai aluneca cu picioarele in noroiul pe care oamenii au uiat sa-l spele cu lacrimi. Sau poate nu mai au lacrimi...
Eu inca ma mai caut in cele 1001 incaperi ale mintii. Se pare ca inca nu am invatat ca nu aici o sa ma gasesc. Ma rog inca sa nu ma fi inchis in beciul propriei mele minti. Nu am cheile de acolo, iar usile nu pot fi clintite cu una cu doua, sunt usi grele de fier.
E inadmisibil sa stau in beci si sa lipsesc de la spectacolul vietii.

Dintr-o data mi s-a facut dor de copilarie. Umblam cu picioarele ude in opinci si-alergam dupa vite ce nu ma ascultau- asa cum oamenii nu isi asculta sufletul.
Vreau sa mananc paine satioasa in care s-au copt amintiri, vreau sa torc lana cu bunica in pragul tinzii, pentru o haina care sa ne pazeasca de frigul unei toamne lipsite de credinta. Octombrie e un alt nume pentru inceput.