caut plinatatea

Scriu...scriu neincetat pe pergamentul de pe care nimic nu se poate sterge.Am nevoie sa fac asta constant, e ca si cum mainile si mintea mea sunt puse in slujba scrisului.Singura problema e ca pana acum nu prea am reusit sa scriu despre altceva sau altcineva in afara de mine.Imi pare cumplit de rau sa spun asta, dar nu ai cunosc pe ceilalti.Dar pe mine?Pe mine cine ma cunoaste si cum ma poate cunoaste fara ca eu sa ma cunosc mai intai?Nu, ceva nu e bine, cineva trebuie ca ma cunoaste mult mai mult decat mine asa incat sa imi dea indrumare si sa imi fie ghid spre inima mea, spre mintea mea, spre locul unde pot medita si asculta muzica...muzica de drumetie ce ne e data tuturor.Nu am sa imi odihnesc nici mainile, nici mintea si nici inima pana ce nu dau de ceva;un raspuns, un semn, in mine ori in afara, care sa imi spuna ca sunt pe drum, ca merg unde trebuie, chiar daca uneori e mult mai simplu sa pui capul jos undeva, la malul unui rau care susura frumos si sa dormi, in asteptarea unui vis revelator, ori a unui samaritean, gata sa vina sa iti unga ranile si sa ingrijeasca sa fii dus la hanul de unde vei pleca inzdravenit si pe picioarele tale.
Scriu, pe soare si pe furtuna, caci stiu ca si ele imi sunt tovarasi de nadejde, scriu pe ninsoare, in vreme ce copiii iernii, albi si nastrusnici se joaca amestecandu-se cu picurii de sare de pe chip;iar cand luna, grava si maiestuoasa ma priveste cu mila scriu iar, ca si cum maine nu as mai apuca sa o vad ca rasare.Vreau sa vina vant din departare, sa imi sopteasca:"orice ar fi. pentru orice plangi, oricat de tare te-ar durea, se va vindeca".Asa ca eu caut si cat mai scriu, cautarea continua.Caut in mine, in oameni, in orice fiinta...o urma de sens, o farama de speranta pentru luminarea mea.Ma caut pe mine.