Dimineata dulce-amara

Din cateva zeci de mii de dimineti traite pana acum, asta pare sa fie cea mai rea. O dimineata in care si daca e soare afara eu ma simt departe de tot ce poate fi bun, dar aproape si chiar constransa de tot ce distruge si ultima farama de speranta. Ma simt ca ca o floare rupta de radacina, calcata de animale, si ofilita pentru totdeauna. Orice fac, spun, gandesc, nu pare sa aiba o finalitate fericita. Sunt prinsa in mine ca in cea mai securizata dintre inchisori. Oamenii intra si ies din viata mea, unii incearca sa faca parte din ea, insa eu nu mai pot. Nu mai pot sa-i inteleg, sa le cunosc inimile, sa-i ascult, sa imi asum vina pentru greselile mele fata de ei, nu mai reusesc sa traiesc in buna pace. Totul este o iluzie: jobul pe care il am, pentru ca in orice moment pot sa il pierd, iubitul de acum, pentru ca oricand se poate desparti de mine din motive pe care nici nu mi le-as imagina, prietenii mei, putini, dar frumosi, pentru ca se vor fi saturat sa lupte cu atata inertie, sau cu atata inchdere, sau poate eu ma voi satura sa le povestesc de credinta mea, desi nimic nu fac eu pentru ea. Despre sanatate si frumusete nici nu mai vorbesc, sunt ca si plecate, putin sa ma atinga un dezechilibru mental si orice plan, orice dorinta pentru viata asta este fum trecator...
Si atunci ce imi ramane, daca pana si eu plec curand, fara sa fi schimbat cu ceva fata lumii? Daca vreodata voi avea urmasi, ce le-as putea oferi care sa fie nepieritor si temeinic ? Ceva care sa ii faca sa traiasca diminetile ca pe cel mai pretios dar pe care l-au primit? Poate bucuria lucrurilor marunte, a mirosului de flori, ori a copiilor strengari si stirbi ce zambesc in autobuz, ori poate sarutul celui drag, razele calde ale soarelui, lucruri foarte repede trecatoare, dar frumoase. Insa cand viata ti se umple de griji cum te mai poti bucura de ceva? Solutia e oare budhista: sa nu iti doresti nimic, sa nu mai permiti societatii sa iti creeze nevoi? Sa te limitezi la nevoile de baza si sa cauti nirvana?
Cum sa cauti pacea spirituala? Cum sa vezi ce are sens, dar mai ales ce constituie nonsens in viata ta? De ce atatea framantari pentru cel/cea care vrea sa apuce drumul credintei, cu convingerea ca este cel mai real dintre toate, singurul in stare sa te fericeasca? Nu este mai fericit cel care nimic nu teme, care se scalda in apa nesimtirii si traieste tot, fara teama de a fi respins, maltratat, ori chiar condamnat de lume si de Dumnezeu?
Nu este mai salutar sa fac ce vreau cu atat mai mult cu cat stiu ca in curand nu voi mai putea face oricum nimic? Sau asta este autocondamnare sigura? Mai degraba, caci ce inseamna a face ce vreau intr-o lume in care totul ne este dictat, de la reguli de conduita, pana la ganduri morale. Peste tot, in biserici, in orice religie, in scoli, in organizatii, in familii, se gasesc invatatori care iti arata drumul drept, cata incredere sa am insa in ei? Daca te duci la parinti, de buna seama acestia iti vor spune cat de bine este sa faci ceea ce ei nu au facut si regreta ca nu au facut, desi nu stiu cum ar fi fost daca, sau iti vor spune sa nu le repeti greselile, ori, si asta mi se pare si mai rau, te vor indruma sa faci ceea ce fac ei, in cazul in care ei cred ca viata lor este buna. In scoli deja lucrurile incep sa fie tensionate; toti invatatorii au alura de a fi oamenii cei mai experimentati si cei mai in masura sa iti spuna care este calea. Am avut profesori care mi-au dat sfaturi de viata, cu siguranta ca ceea ce scot pe gura este desavarsit si fara gres. Atunci nu am stiut sa le spun: ''Suntem unici! Ce a functionat pentru tine, nu este sigur ca va merge si in cazul meu. Daca tu ai probleme cu inima, iei medicamente pentru inima, daca imi dai mie medicamentele pentru inima, dar eu sufar cu ficatul...''.
Apoi, pe taramul religiilor, lucrurile sunt cum nu se poate mai incalcite. Ma tem de fiecare data cand ma duc la vreo biserica, fie ea ortodoxa, baptista, penticostala, de ziua a 7-a...pentru ca in fiecare parte imi vor spune ca ei slujesc pe Dumnezeu si ca li s-a revelat adevarul. Este de laudat ca au zel pentru credinta, si ca in inima lor cred si urmeza poruncile Divine, dar nici de acolo nu lipseste dezechilibrul: marturie stau razboaiele duse in numele credintei, atrocitatile comise de catolici, sau luptele zilnice intre diferitele congregatii...niciunul nu pare sa ajunga la un acord cu celelalte. Poate ca sunt toate degetele aceleiasi maini, asa cum spunea cineva, dar in loc sa se uite inspre centrul palmei, ca sa vada si sa traiasca esenta, ele sunt preocupate cum sa se rupa una pe cealalta de la mana pentru ca nu au forma si marimea potrivite.
Am cunoscut si pastori si preoti care m-au avertizat asupra pericolului de a merge la alte religii, decat ale lor, sau care s-au grabit sa imi arate punctele slabe, ori verigile lipsa din religia/secta celuilalt. Nu mai vreau sa merg nici la ortodocsi, nici la catolici, nici la protestanti, caci, desi cred in Dumnezeu, nu cred in solutiile date de ei.
Asadar, ce ar insemna sa fac ce vreau, daca oricum, totul mi s-a inoculat de mic, de catre parinti, profesori, media, prieteni si cunoscuti, daca toti stiu ca trebuie sa fie asa si pe dincoace, daca nu faci facultate ramai ca prostul, daca nu te mai duci la biserica te rupi de Dumnezeu, sau din contra, daca ai ales sa mergi la vreo biserica ceilalti te vor considera limitat, daca nu faci copii pana la 30 de ani, esti ciudat, daca alegi sa meditezi pentru tot restul vietii tale ai dat cu piciorul sansei de a-ti gasi vocatia, daca nu l-ai ales pe cutare baiat ca e mai chipes/bogat/dotat...ai pierdut norocul din mana. Milioane de retete pentru succes si nici macar un dram real de intelegere si cunoastere a celui de langa noi. Oamenii, imi pare, chiar si dintre cei care se considera credinciosi, au uitat sa creada cu adevarat in Dumnezeu, Cel care are grija permanenta de ei, si ai invata iubirea, acceptarea, recunostinta, nadejdea...
Am uitat sa fim liberi, si prin urmare, este imposibil sa facem ce vrem, pentru ca impotmoliti in hatisul sfaturilor pentru viata si al pseudonevoilor injectate pe toate caile, noi nu mai stim ce vrem si ghici ce? Nu suntem fericiti.
Ce pot eu face de-acum inainte? Sa nu ma mai incred in oameni, sau cel putin sa imi rezerv un dram de prudenta in ceea ce priveste solutiile date de ei, si sa imi caut drumul, avand incredere mai mare in Dumnezeu.
Si poate ca am uitat cum sa ma rog, poate ca nu mi-a pasat atunci cand am gresit, poate am uitat ce inseamna sa crezi in El, insa stiu ca El ne vrea fericiti si liberi, liberi de toate constrangerile sociale si de intreaga manipulare a unui/unor papusari care vor sa ne controleze. Cred ca Dumnezeu ne vrea in comuniune cu El, cu natura creata de El, cu tot ceea ce inseamna bucurie pentru viata. Singurul mod pentru a ne croi drumul spre eternitate este a ne trai prezentul cu toate fortele noastre.