La mine...la noi

Viata…oamenii..noi…fericirea, ca o fata morgana plecata mereu in excursie, niciodata acasa, aici, unde este atata nevoie de ea…
Tristeti si dezamagiri, vise rupte ca si crengile de copaci dupa o furtuna de martie. Din ecuatia unei vieti implinite, nu poate lipsi nimic, nu-i asa? Din mine insa lipsesc atat de multe…
Si nu se mai lasa tacerea. Iar fara ea, eu nu stiu sa iubesc, caci in vacarmul de infern al mintii, iubirea si pacea nu se pot odihni, nu au piatra pe care sa stea, nici locas de popas.
Hanu Ancutei ramane povestea lui Sadoveanu, nu si a mea.
La mine e frig si ger ca in povestea lui Andersen, dar eu nu sunt fetita cu chibrituri; la mine e intuneric si groaza ca in Infernul lui Dante. La mine, Werther nu o poate gasi pe Lotte, caci e plecata sa-si cumpere pantofi si rochie de banchet si azi, nu da doi bani pe suflet. La mine…e ca in povestea Rodicai Ojog Brasoveanu…oamenii sunt singuri, suspiciosi, si uratiti…si au bucurii urate si liste negre pe care le verifica cu migala contabiliceasca, nu care cumva sa ramana vreun ins caruia sa nu-i fi platit inapoi ofensele.
La mine…Otilia si-a pierdut din farmec si chiar daca Felix ar mai iubi-o, ea nu mai vrea.
Si uneori…as vrea sa spun ca eu sunt vamesul din pilda vamesului, dar eu sunt insotitorul lui, cel care se lauda ca nu e ca ceilalti…ca e fidel si bun, ca e plin de virtuti.
Cand s-au vindecat cei 10 leprosi, eu nu am fost cel care s-a intors sa multumeasca pentru binefacerea facuta; mi-am vazut de drum alaturi de ceilalti 9. Am fost levitul si preotul care au trecut pe langa omul ranit, nu si samariteanul milostiv.
La mine e drum de tara, cu raspantii unde hotii jefuiesc calestile regale. Si hotii nu sunt haiduci bine intentionati. La mine cenusareasa e tot singura, fiindca printul s-a casatorit cu fiica din regatul vecin, ca sa uneasca tarile impotriva dusmanului…real sau fictiv.
La mine, inchizitia o executa pe frumoasa venetiana, fiindca cel pe care il iubeste nu are curajul sa infrunte adunarea de lupi imbracati in piei de oi. La mine, Fermina din povestea lui Marquez e foarte fericita in casnicie si de Florentino Ariza a uitat cat ai clipi.
La mine se lasa adesea o tacere sufocanta, ca in cinele triste ale personajelor din Revolutionary Road.
Si Harap Alb…a poposit la un han, si haladuieste acolo, alaturi de o hangita care-i face in fiecare seara ochi dulci, mai dulci ca vinul pe care i-l toarna in ulcica. Fata imparatului Ros? Cine e aia? A uitat ca e un personaj de basm care trebuie sa isi foloseasca palosul ca sa taie capul spanului si sa culeaga salati din gradina ursului.
La mine, fata babei e pe un post inalt si bine platit, si fata mosului e tot harnica si buna la suflet…e femeie de serviciu in institutia condusa de fata babei.
La mine, Alba ca Zapada s-a casatorit cu vanatorul si printul cu mama vitrega si intre ei e concurenta la produse lactate.
La mine, genialul Sherlock Holmes s-a pensionat, si colegul lui, Watson, a plecat intr-o croaziera in jurul lumii cu mafia italiana.
La mine, Hansel a dat-o in judecata pe Gretel pentru mostenirea vrajitoarei care voia sa-i manance, si care de fapt era matusa lor.
Si Lorelei, a lui Teodoreanu, e profesoara de romana, care s-a pensionat; sta singura intr-o garsoniera si creste pisici.
La mine sultanul din o mie si una de nopti e prea ocupat ca sa mai asculte povesti. Da drumul la plasma din dormitor si se uita cu cat a crescut pretul petrolului.
Si Ali Baba poate striga cat vrea, Sesam nu se mai deschide; are sistem de alarma bine pus la punct , si tipii bine hraniti de la bgs il fac praf cu pe camila cu tot.
La mine, Narnia e o zona arida si nepopulata, iar in subteran chimistii si biologii au laboratoare secrete in care creeaza arme biologice pe care fat-frumos nu le poate invinge cu palosul.
Pana si William Wallace a uitat ce e curajul si lucreaza pe un post de asistent universitar la facultatea de istorie si inghite tot ce-i dicteaza mai marii. E un perfect adaptat la sistem.

Declaratie de dragoste

Cresc in fiecare zi, cautandu-te in mine, printre flori de salcam si iarba si nori de toate formele si nuantele; te vad in rasaritul si in apusul soarelui, te simt in adierea vantului; esti mereu langa mine, tot mai viu si mai aproape; imi dai forta si imi deschizi ochii sa vad cat sunt de minunata, pentru ca sunt rupta din Tine; Tu esti calea si fericirea mea; si cunoasterea si tot ce am nevoie ca sa gasesc pacea: Tu esti pacea care nu se sfarseste, esti izvorul din care ma adap cand setea imi usuca fiinta. Sunt vie, pentru ca Esti Tu, Dragoste ce se varsa peste pamant sub forma de ploaie; Imi doresc mai mult ca orice sa fiu spalata de aceasta ploaie curata de dragoste.

Decompresie

Zambetul alb al zapezii ma revendica; sunt si eu parte din el; doar ca am uitat asta si m-am topit urcand scarile spre ce credeam a insemna viata. Comportamentul meu autosabotor m-a adus in pragul nefericirii. Dar pot sa ies. Pot sa ies si sa revin la viata. Am nevoie de iubire; din partea iernii, a oamenilor, a cerului si de niste ochi sanatosi care sa nu orbeasca la vederea albului, imaculatului. Un pas azi, unul maine…pasi mici in credinta. Daca fac pasi prea mari, e de fapt o minciuna si risc sa imi plezneasca plamanii ca urc prea repede la suprafata…decompresie. Ma scufund intr-o apa adanca, iar deasupra mea, se invart ametitor rechinii gandurilor irationale si ma fac sa ma inspaimante iesirea la suprafata. Stau pe fundul unui ocean unde sunt relicve, si nu stiu ce sa fac. In curand mi se va termina si oxigenul, si de rechini tot nu am scapat.

M-as bucura daca mi-ar veni cineva in ajutor, insa de-aici nu vad decat din cand in cand razele soarelui palide si aproape ireale, ca si o poveste spusa demult, si dosita intr-un sertar al mintii, ca o scrisoare veche in care literele s-au sters, ca o umbra…ca o amintire din copilaria mica, nu poti sti niciodata daca a fost sau nu reala. Si totusi, soarele e acolo si imi aduce aminte ca de fapt eu trebuie sa ies, caci lumea se intinde dincolo de oceanul acesta plin cu relicve si intuneric. Lumea e acolo unde este soarele, si deocamdata acesta este reperul meu.

TU

In Tine, sunt la adapost de mine. Si-n loc de gust amar si gratii, am parte de dulceata caintei si de aripile dragostei cu care sunt libera.
Pentru ce sa ma incred mai mult in oameni? De ce sa imbratisez convingerile lor, daca credinta in Tine m-a facut fericita? Sunt mare atunci cand ma fac mica inaintea Ta si te las pe Tine sa cresti. Dar sunt si ma simt mica atunci cand ma fac mare si ma simt fara vlaga si fara putere printre oameni. Cand insa cred in Tine, ma simt puternica, invincibila si drumul fricii imi este necunoscut.
Si totul se petrece firesc: ninsoarea de afara, ruga catre Tine, conversatiile cu oamenii si viata curge, nu in graba, ci in armonie.
Vreau sa fiu si sa raman in Lumina.

Si ninge iarasi cu fulgi mari

Si ninge iarasi cu fulgi mari… iarna de anul acesta m-a prins in sala de lectura. Visele mele stau inchise in beci si nu le pot scoate afara, sa vada ninsoarea. Faptura sta si suspina la geam, in timp ce fratii ei, fulgii de nea se joaca purtati pe brate de mama lor alba. Simt apasarea tot mai grea a celor patru pereti ai acestei absurde existente! Mi-am educat nevoile sa taca si in schimb am crescut dorinte intr-un cuptor fierbinte al unei minti bolnave. Nu vreau sa ma mint, ma simt singura, si frica imi mananca din oase pe zi ce trece. Iarna de anul acesta...as vrea sa-mi bata la usa cu sperante si sa nu ma mai doara nedurerea. M-as odihni in mine, ca la gura sobei, in timp ce afara ar viscoli. As gasi tot ce am nevoie acolo..in mine: si hrana si caldura si leacuri pentru degeraturi si rani. Iarna de anul acesta...mi-ar placea daca, asa grava cum e ea...mi-ar domoli prin ninsoare propriul viscol launtric.

cer sa fiu cer

Cum gasesti Tu cu cale sa vii dupa mine, oriunde m-as ascunde. Mai ales atunci cand ma ascund de mine. Ma cauti in cotloanele cele mai intunecate ale mintii mele. Cand ma bag in vagauni de sarpe, Te prefaci in raze de soare si in adiere de vant; cand fug in vale, imi bati in fata, cand urc in fuga dealul, Tu esti deja acolo, in varful lui, inaintea mea. Cand am strabatut o mie si una de incaperi ganduri si m-am inchis in camera zugravita in negru a gandului neiertarii, Vii si zugravesti peretii in Albul Iubirii. Cand sting lumina sa plang in intuneric, cuprinsa de frica si disperare, imi falfai la geam din aripi: esti un porumbel si nu-I cale alta decat sa Iti deschid si sa-ti dau hrana; nu Te multumesti cu una cu doua, vrei zambete si ruga, vrei boabe cat cele de mustar, de credinta. Nu stii cat de rare sunt zilele astea? Daca hotarasc sa pun perdele la geamul camerei mintii mele, se intuneca camera, si nu mai intra lumina; asa ca e musai sa le iau jos ca sa pot privi mai bine cerul…cerul din mine.

Despre....

Ce cred eu? Ca orice as crede se va implini ce imi este destinat, dar e mai frumos daca ajung sa pricep si sa merg in armonie cu destinul meu.
Cine a zis ca nu pot sa aleg? Vai mie daca nu aleg, caci mi s-a dat aceasta posibilitate, de a discerne; pot vedea cata drama zace in fiinta celor pentru care au ales si aleg altii. Societatea, spre exemplu.
Ma tot gandesc: ce rost are aceasta surda impotrivire?
Fugim de sensul nostru si pe urma tot noi vociferam nemultumiti: ce trista soarta!Si ne continuam, vorba unei prietene, perfectionarea pe picioarele din fata, picioruse de soricei speriati, caci cele din spate sunt prinse in cursa vesnica. Da, poate suna a banalitate ce spun,dar e departe de ea cand vine vorba sa get to the facts. Oare de cate dovezi are nevoie un om, ca sa isi dea seama ca experientiaza in mod perpetuu o drama si ca intoarcerea la el insusi, ca fiinta UNICA si IUBITA, o farama din nemurire ii asigura iesirea din cerc, din labirint.
Nu! Lumea nu e musai trista si urata, dar nu putem( sau putem oare?) nega ca cineva parca face experimente pe noi, intr-un megalaborator.
Daca progresul in stiinta are loc cu precadere cand se pun intrebari, mai mult decat atunci cand se ofera raspunsuri, de ce nu putem oare extrapola asta si in viata de zi cu zi? Sa ne intrebam, de pilda, daca raspunsurile pe care ni le dau altii ne multumesc nu numai intelectul,caci nu suntem numai asta, ci intreaga fiinta, holistic, cum spune alde Maslow? Nu e oare natural sa ne punem intrebari? Gandirea, poate fi( tot dragul de Maslow zice)un proces spontan si natural, liber de constrangeri( vedem asta la pruncii care te bombardeaza cu intrebari), asemeni parfumului florilor. O fericita exprimare, lipsita de efort, spune el, a naturii si existentei organismului, carevasazica o trebuinta.