cer sa fiu cer

Cum gasesti Tu cu cale sa vii dupa mine, oriunde m-as ascunde. Mai ales atunci cand ma ascund de mine. Ma cauti in cotloanele cele mai intunecate ale mintii mele. Cand ma bag in vagauni de sarpe, Te prefaci in raze de soare si in adiere de vant; cand fug in vale, imi bati in fata, cand urc in fuga dealul, Tu esti deja acolo, in varful lui, inaintea mea. Cand am strabatut o mie si una de incaperi ganduri si m-am inchis in camera zugravita in negru a gandului neiertarii, Vii si zugravesti peretii in Albul Iubirii. Cand sting lumina sa plang in intuneric, cuprinsa de frica si disperare, imi falfai la geam din aripi: esti un porumbel si nu-I cale alta decat sa Iti deschid si sa-ti dau hrana; nu Te multumesti cu una cu doua, vrei zambete si ruga, vrei boabe cat cele de mustar, de credinta. Nu stii cat de rare sunt zilele astea? Daca hotarasc sa pun perdele la geamul camerei mintii mele, se intuneca camera, si nu mai intra lumina; asa ca e musai sa le iau jos ca sa pot privi mai bine cerul…cerul din mine.

Despre....

Ce cred eu? Ca orice as crede se va implini ce imi este destinat, dar e mai frumos daca ajung sa pricep si sa merg in armonie cu destinul meu.
Cine a zis ca nu pot sa aleg? Vai mie daca nu aleg, caci mi s-a dat aceasta posibilitate, de a discerne; pot vedea cata drama zace in fiinta celor pentru care au ales si aleg altii. Societatea, spre exemplu.
Ma tot gandesc: ce rost are aceasta surda impotrivire?
Fugim de sensul nostru si pe urma tot noi vociferam nemultumiti: ce trista soarta!Si ne continuam, vorba unei prietene, perfectionarea pe picioarele din fata, picioruse de soricei speriati, caci cele din spate sunt prinse in cursa vesnica. Da, poate suna a banalitate ce spun,dar e departe de ea cand vine vorba sa get to the facts. Oare de cate dovezi are nevoie un om, ca sa isi dea seama ca experientiaza in mod perpetuu o drama si ca intoarcerea la el insusi, ca fiinta UNICA si IUBITA, o farama din nemurire ii asigura iesirea din cerc, din labirint.
Nu! Lumea nu e musai trista si urata, dar nu putem( sau putem oare?) nega ca cineva parca face experimente pe noi, intr-un megalaborator.
Daca progresul in stiinta are loc cu precadere cand se pun intrebari, mai mult decat atunci cand se ofera raspunsuri, de ce nu putem oare extrapola asta si in viata de zi cu zi? Sa ne intrebam, de pilda, daca raspunsurile pe care ni le dau altii ne multumesc nu numai intelectul,caci nu suntem numai asta, ci intreaga fiinta, holistic, cum spune alde Maslow? Nu e oare natural sa ne punem intrebari? Gandirea, poate fi( tot dragul de Maslow zice)un proces spontan si natural, liber de constrangeri( vedem asta la pruncii care te bombardeaza cu intrebari), asemeni parfumului florilor. O fericita exprimare, lipsita de efort, spune el, a naturii si existentei organismului, carevasazica o trebuinta.

Octombrie

Dimineti senine, zambete pline, ceas de trezie si flori de iasomie.
Vorbe de duh, pasi apasati, verdele verde al ierbii. Privesti in ochii celor care nu te vad, nu te aud, si mai rau e ca nu se aud pe ei insisi.

M-am saturat de mirosul greu al orbirii. Soarele se ridica pe cer, acelasi soare in cele 365 de zile ale anului, care aduce si duce cu el acelasi mesaj, scris cu raze fierbinti pe firmamentul cerului.
Oamenii au astupat cu cuvinte fara rost sunetul tacerii.

E vremea stransului roadelor. Toamna, o fecioara despletita, isi plimba haina in degrade peste lume, si din cand in cand mai aluneca cu picioarele in noroiul pe care oamenii au uiat sa-l spele cu lacrimi. Sau poate nu mai au lacrimi...
Eu inca ma mai caut in cele 1001 incaperi ale mintii. Se pare ca inca nu am invatat ca nu aici o sa ma gasesc. Ma rog inca sa nu ma fi inchis in beciul propriei mele minti. Nu am cheile de acolo, iar usile nu pot fi clintite cu una cu doua, sunt usi grele de fier.
E inadmisibil sa stau in beci si sa lipsesc de la spectacolul vietii.

Dintr-o data mi s-a facut dor de copilarie. Umblam cu picioarele ude in opinci si-alergam dupa vite ce nu ma ascultau- asa cum oamenii nu isi asculta sufletul.
Vreau sa mananc paine satioasa in care s-au copt amintiri, vreau sa torc lana cu bunica in pragul tinzii, pentru o haina care sa ne pazeasca de frigul unei toamne lipsite de credinta. Octombrie e un alt nume pentru inceput.

Dragostea e simpla

Am vrut sa scriu despre dragoste. Sa umplu caiete intregi cu tot ce imi trece prin cap in legatura cu ea. Ce sa-ti spun? Painea se face din aluat, asa cum dragostea numai din iubire se poate naste.
Asa cum alegi sa mergi pe un drum, alegi sa si iubesti. Sa-ti imparti painea fizica si cea spirituala cu cei saraci in toate cele.
Sa-ti rupi sperantele si sa le imparti multimilor si sa vezi ca ele nu se imputineaza.
Dimpotriva, se inmultesc si iti raman si pentru viata de acum si pentru eternitate. Dragostea inseamna sa dai, si cum altfel, sa si primesti. Sa ti se dea apa din belsug atunci cand ea e scumpa gurii tale, si band din ea, materia sa se uneasca cu duhul, imanentul cu transcendentul, si din gura ta sa iasa izvoare care sa stinga setea sufletelor arse de durere.
Ai primit apa, ai dat inapoi apa. Nu de la tine ai dat.
Dragoste- daca nu poti plange cu cel ce plange, si-si varsa durerea in fata ta, sa-i arati ca sunt motive sa zambeasca, sa-i intinzi delicat o frantura din bucuria care te-a cuprins pe tine. Cum? Prin marturisirea Adevarului.
Dragoste inseamna sa stii si sa simti ca nu esti singur.

Un strop de curaj

Iubeste-mi genunchiul, iubeste-mi numai putin genunchiul.
Acum nu am nevoie de nimic altceva. Nu intreba, nu te mira, nu cauta sa ma convingi ca va fi si mai bine dupa ce-mi vei saruta coapsele, sanii si gura.
Daca-mi saruti si-mi mangai genunchiul, e ca si cum m-ai ava toata. Nu-i nimic daca nu intelegi.
Am privit in oglinda si-am vazut un chip ce tradeaza un suflet obosit. Sunt prea obosita ca sa mai dau explicatii, sau sa am rabdare ca intr-o buna zi...
Nu neg insa, ca mi-as dori ca tu sa fii rabdator si sa-mi induri nebunia- furtuna dupa care nu iti garantez ca va iesi soarele. Asa ca imbratiseaza-mi genunchiul si nu te gandi la prostii. Carnea este cel mai bun mijloc de expresie al spiritului, al vietii. E ieftin si kitsch sa-ti pese doar de sex, potol, toale si imagine. Dar nu e cu mult mai bine sa crezi ca poti ajunge la fericire-the happines, prin mijloace facile.
Mai indura-ma putin.
Stii noi nu traim, cata vreme nu iubim, ne ducem viata undeva la periferie, in vreme ce centrul striga cu toate puterile ca ne asteapta sa ne instalam in el. Se sparg valuri inspumate de stanci...si ele nu se clintesc din loc.
Azi, eu sufar, dragul meu, din cauza absentei suferintei, pentru ca lasa-ma sa-ti spun, eu sunt de fapt o narcomana. Am nevoie de o doza zilnica de suferinta, altfel intru in sevraj. Bine, daca vrei tu, sunt sado-maso, desi nu cred.
Si stii ce nu mai cred? Nu cred ca tu nu ai nevoie de suferinta ca sa fii fericit, si daca crezi asta...ei bine, atunci inca visezi.
In regula, ai sa zici ca am cam intrecut masura, o sa incerc sa fiu mai temperata.
De-ai sti tu cat as vrea sa am curajul pe care il avea Hannnibal cand pornea la lupta cu cartaginezii si cu galii sai, impotriva trufasilor romani. Dar nu il am, ba mai mult, ma cuprinde frica din orice. Mai nou, mi-e frica de uitare. Nu de Alzheimer e vorba aici.
Mi se intampla uneori( din pacate tot mai rar), poate ai avut si tu astfel de momente, sa ma aflu undeva, nu importa locul, printre oameni, sau singura, sa imi dau seama ca sunt. Da, ca traiesc, ca am in mine viata, ca exist, adica devin constienta de mine pe aceasta lume- vali traieste pe pamant, respira, gandeste, merge, ii priveste pe ceilalti in ochi...
Fac, carevasazica, o constatare a propriei existente pe pamant. Dar in curand, ma iau cu griji, si ca si-atunci cand te trezesti dintr-un vis, deschid ochii in realitatea pe care o sti si tu. Nu cumva ii inchid? Nu cumva adorm la loc, si poate si-acum dorm?
Te rog saruta-mi bland genunchiul.
Mi-ai zis intr-o zi, chiar in mai multe, ca vrei sa facem dragoste. Inseamna ca esti convins ca se poate asa ceva. Imi pare rau sa iti vaduvesc chipul de zambet, dar eu nu cred ca vom ace dragoste prea curand.
Nu vana dragostea, ea vine singura, tu n-ai decat s-o urmezi cand vine.
Inchid ochii si-ascult...tacerea vrea sa-mi vorbeasca. Poti face si tu asta din cand in cand. E un exercitiu interesant.

as always...searching

May I think that opportunities are just around the corner for me? That people are there to offer me answers and to embellish my life? Should I feel loved and protected? Or, on the contrary, should I resent my life and be reluctant in taking steps forward, when someone offers me their hand to climb on the stairs that lead me to the ball room? Perhaps, I should feel sad, and not so enthusiastic about what will come next. I honestly don`t know. My life seems to be just an array of events that elicit emotions, in a way or another. And I am just like a leaf that lets herself carried away by the wind, naively hoping that the wind will be a good fellow and lead me where I can find meaning, and where people don`t step on me within their rush towards the land of nowhere. I incline quite many times to feel guilty, as if I had robbed or damaged someone`s life, without hesitating. Have I? I may have betrayed what was pure in me, and thus I may have gone astray from my destiny, from my Father, searching for a place where I could be the landlord. But I have no idea of how to govern a village, of how to dictate thoughts to do this or that, and not to harm them, nor let them harm me. Maybe I am a lonely princess weeping in her chamber, getting all wrinkled from the tears, and waiting for centuries, for prince charming to come and rescue her from her crumbled world of dreams. I am, in many aspects, a depressed and scared creature, who makes up her mind quite easily and at times feels like doing whatever she likes without looking at the other people around her. Sometimes, I think selfishness has no borders, because I still cannot feel for the other, I am still horribly afraid to admit that not all people`s actions are right and that I could tell them that, even if, by telling the truth, I might be rejected. I am a child in so many ways, yet I am never one when it comes to innocence and obedience. I most earnestly think that I have lost the way towards happiness, towards sheer happiness so well hidden in me, in the most vivid, yet the most hurt part of me. I believe Epittetto, when he says that no one can ever harm you, but yourself. I also believe that the great wars of humanity can hardly resemble the battles that occur within the soul of a person.
At the moment, I am hiding behind the curtains of this world, I lifted up the veil that came down once, not wanting to see the real visage of the world: one that has nothing to do with kindness, innocence, love or greatness; it is rather a face of selfishness and chaos.
But in this world, as it is, I, as I am, am searching for diamonds, I am digging in the dirt for the most beautiful and alive part of the human being; I want to find love.

Poem catre Marte

Marte, de ai cat de cat atmosfera, primeste-ma la tine.
Nu vreau sa iau cu mine nici oameni...nici jivine.
Imi sunt de-ajuns eu,asa cum ma stiu...desi n-as fi vrut.
Asa ca...tine-te ca vin degraba.
Prefer desertul tau, in locul acestui PUSTIU.
De-mi dai voie,as vrea sa-mi infiintez o institutie al carui obiect sa fi desfiintarea a tot ce vor sa infiinteze oamenii.
As mai vrea sa vad marea, daca o ai, aici pe pamant nu vreau sa ma duc, si-oricum e prea scump, nu imi permit.