hilfe

Speranta,
Te rog sa rasari in inima mea la fel de vie si de intensa ca si ea.
Adu-mi pe spatele frunzelor de artar mesajul iubirii.Zambeste-mi de dupa vreun copac, cheama-ma sa te caut;
invata-ma sa iti adulmec prezenta.
Ia-ma prin surprindere si in tacerea noptii fi tu cea care striga.Spune-mi ca n-ai murit, curgi in mine ca apa, tasneste din cismeaua gandurilor;
striga in vacarmul orasului cat poti tu de tare.
Sprintena, asemeni pasului atletului, fugi dupa mine si nu ma lasa sa ma arunc in prapastie...
Speranta fii tu cea care imi pune pe umeri aripile libertatii, cea care imi aduce suflu de nou si de viata.

Preferinte

Imi plac lucrurile rotunde, pentru ca aduc a complet, a intreg, spatiu sigur in care nu poate navali dusmanul si daca o face, pleaca rusinat si invins,
minunandu-se de eleganta si de frumusetea completului;a solidaritatii.
Un lucru rotund poarta in sine pacea-degete rotunde frumos alcatuite, in care ai incredere;
Daca mana cu degete rotunde va lua un creion ca sa deseneze ceva, de pilda:un cerc, lucrarea va fi de o perfectiune de invidiat;de asemenea, daca mana cu degete
rotunde ma va lua de mana, voi simti ca strada si orasul sunt locurile cele mai sigure si mai incantatoare din cate exista.
Siguranta de dimineata pana seara.Asta imi inspira mie rotundul, si vesnica unire perfecta a ceva:doua semicercuri, doua entitati diferite, dar care comporta
in sine aceeasi esenta...

caldura si lumina

Soare, copil cu pistrui si ochi voiosi...
Incalzeste si lumineaza azi fiinta ce moare de frig;priveste-ma drept in ochi si zglobiu joaca-te cu pletele mele,
copil carliontat si balai ca si mine.
Soare zambeste si du-ma pe razele tale, acolo...cat mai aproape de ziua cand te-am vazut prima data;si m-am mirat
de-asa minune...o minge mare ce-mi intra drept in ochi, la vremea cand si oamenii imi pareau lucruri miscatoare,
aflate sub comanda suprema:a mea.
Soare, arata-mi azi cat de tare m-am indepartat de Dumnezeu si cat de straina si rece m-am ratacit intr-o lume anapoda
in care oamenii calca pe cer ca si cum ar fi noroiul de sub picioarele vitelor.De cate ori n-am calcat si eu.
Soare, mai arata-mi flori pe care sa le prind in cununa si sa alerg pe campiile verzi, atat de cruse ale copilariei;
piteste-ti razele pana in vagauna in care am intrat, desi afara spatiul prisoseste;
Incalzeste si lumineaza fara de timp, soare si innoieste-mi ochii.



Vreau sa zambesc.

Realitate?

Cand vom putea noi, rasa umana, intelege ca suntem facuti sa iubim, nu sa(ne) uram?Ca in fiecare din noi zace sublimul si grotescul intr-o maniera fascinanta, si ca destinul nostru rezida din implinirea primului.Cand vom ajunge sa ne acceptam calea si sa o urmam fara rezerve, sa avem curajul si tenacitatea de a raspunde unei chemari ce ne este adresata in mod personal si sa fim gata pentru viata?E prea tarziu pentru unii, pentru altii inca nu a sosit ceasul, iar ceilalti ce fac?Stau si motaie in fotoliile unei existente comode, care le asigura un confort ce le da iluzia(MAREA ILUZIE)ca nu au prea mari probleme si ca si-au ales bine calea, ca nu lipseste nimic la nivelul dezvoltarii personale.Cine suntem?Nu e de ajuns sa ne punem aceasta intrebare si sa cautam un raspuns evaziv pentru a n linisti.Lenea a devenit demult una din cauzele tristei noastre orbiri.Ne e lene(nu am inca indeajunsa cainta cand afirm asta)sa iubim, desi suntem creati tocmai in acest scop.Suntem prea comozi si conformisti,luam lucrurile de-a gata si ii dam bataie.Si mai spunem cu nerusinare ca traim!A ne trezi din aceasta stare inseamna, intr-un fel sau altul, si a ne izola, a ne “vaccina” impotriva epidemiei letale de acceptare a ridicolului.Dintr-o data suntem si nu mai suntem aceiasi.Pentru lume, pentru multi dintre prietenii nostri suntem ciudati, excentrici, poate chiar tulburati.Si dintr-o data aflam ca avem o multime de dusmani.Nu, nu e vb de cei din afara, care raman perplecsi in fata atitudinii noastre, ci de acei dusmani nevazuti, care ne fac vizite inopinate si al caror scop este sa ne determine sa regresam, vb de noi insine, sau de acea parte din noi care nu vrea sa renunte la ceea ce este comod si bun in aparenta:lenea, teama, orgoliul, superficialitatea, instabilitatea, sentimentele de confuzie etc toate unite sub genericul binecunoscut EGOISM.(scuza-ma pentru dezordine).

Graţii

Te apropii de mine cu paşi mărunţi şi parcă măsuraţi. Să nu mă sperii; să nu laşi să se iţească de după draperii masca hidoasă a fricii.
Mă priveşti cu claritatea zilei, şi cu blândeţea soarelui de amiază primăvăratec.
Îmi ţii în palme inima şi fiecare lacrimă a mea o strângi într-o amforă de argint.
Când durerea devine insuportabilă, îmi vindeci rănile cu miere.
Când singurătatea mă cuprinde, Tu dai glas naturii întregi şi chemi florile câmpului şi norii cerului să-mi ţină de urât.
Câna a secat în mine speranţa, Tu vii… şi curgi ca un râu gata să curgă şi prin mine.

În mâinile Tale stă răspunsul la toate frământările mele. Ochii tăi... în ei văd eternitatea – albastră şi liberă ca o pasăre măiastră.
Cu Tine, nici moartea, nici viaţa nu-mi mai trebuie.
De fapt, nimic nu trebuie; iar Cronos parcă se năruie ca şi ceaţa la apariţia răsăritului.
Umbrele, incertitudinea şi teama sunt baloane de săpun; cu cât sunt mai mari, cu atât se sparg mai repede.

Tu aduci Viaţă, căci eşti Viaţa însăşi, care cu desăvârşită graţie şi neînţeleasă umilinţă se dăruieşte nenorociţilor şi bolnavilor.

Ce bine e când soarele mai răsare, când încă mai încălzeşte inimi triste şi usucă lacrimi amare.
Ce bine că mai plouă; şi nu ne uscăm de arşiţa propriului nostru pustiu; şi dureri… răni sunt încă spălate de asperităţile trecutului.
Ce bine că bate vânt când te-ai ostenit de drumul lung al descoperirii de noi şi noi începuturi.
Ce bine că dimineaţa, după o noapte de griji îţi uzi picioarele în rouă şi-ţi ostoi amărăciunea.

Şi încă şi mai bine este când ninge, şi totul în jur se îmbracă în inocenţă – mai ales sufletul tău.

Renaştere

Îmi este tare frig; ca şi cum m-aş afla în plin februarie pe străzile pustii ale unui oraş Nordic… dar frigul meu nu vine din afară: simt undeva în dreptul inimii ceva ca un sloi de gheaţă, care creşte şi tot creşte…

Şi simt un tremor pe care nici ceaiul, nici somnul… şi nici ruga nu-l pot opri, deşi în afară nimeni nu vede nimic. Unde sunt deci, dacă în casă e cald şi nici urmă de iarna? În iarna din mine, care nicidecum nu e albă, în iureşul fulgilor de nea eu nu mă pierd. Nu, nu e o iarnă a copilăriei mele, deşi atât mi-aş dori să existe una… E mai degrabă o iarnă cenuşie şi slută ca o babă, fără dinţi şi fără bucuria imaculată.

Privesc în oglindă; pustiul se priveşte în ochi, inexpresiv, îşi vede sec durerea care a încetat să mai doară… Nu, nu şi nu!!! Nu vreau să fiu şi nu sunt nicidecum acel pustiu în care orivine ajunge moare răpus de lipsa de dragoste. Nu, şi nu voi fi nicicând… Am fugit un pic, m-am retras într-un colţ întunecos, într-o văgăuna; am crezut că pot să fug de mine, de ceea ce trebuie să fiu; şi aici, în văgăuna aceasta este de fapt foarte frig, aici au început pentru prima oară să îmi amorţească simţurile.

Dar am să zbor, am să mă prefac într-o pasăre Phoenix, care nu se teme să se înalţe în zbor şi de astă dată n-am să mai cad. Am să mă îndrept spre ţările calde, unde soarele e cald, dar nu calcinează, unde vântul şi ploaia sunt blânde cu mine şi aripile nu mă mai dor. Vreau să las în urmă zdrenţele acestea ale iernii triste şi golite de sens, şi cărbunii ce ard şi îngheaţă fără milă. Pretutindeni flori de mai… şi zâmbete sincere… şi plete blonde ce orbesc vederea; seara se aşterne molcom: sunt zâna ce cutreieră pădurea, copacii mi-au aşezat cununa de frunze pe frunte şi m-au chemat la întrunirea lor secretă. Dimineaţă a venit să îmi mângâie tălpile cu rouă şi să mă hrănească cu mure.

Iată-mă copil al Vieţii, pe mealeguri de care tuturor le este dor, căci le-au părăsit pe când erau copii. Aici vreau să rămân.

Revolta umană

Trăiesc în fiecare zi cu speranţa că va veni o zi în care să fiu perfect normală, fără aceste dureroase trăiri, fără gânduri intrusive, fără planuri de viitor, fără cafea… Şi gândul acesta mă însufleţeşte să suport aşteptarea: mai ai puţin… încă puţin, vei câştiga cursa; cursa vieţii tale…

Azi – acum, îmi place să cred că sunt pe traseu, şi chiar dacă nu am ajuns încă la capăt de drum, nici mult nu mai am; şi oricum, paşii sunt unde trebuie.

Aiurea! mă surprind uneori, atunci când gust din piersica otrăvită a hazardului: nu eşti mai mult decât o biată creatură imperfectă, aspirantă la titlul de… sfântă?!

Mă doare surâsul sincer al sfinţilor până în măduva oaselor. De ce? Fiindcă ei au învăţat să trăiască fără să creadă în promisiunile acestei vieţi: nu tu renume, nu tu averi, case, copii… au ales nimicul.

Şi Dumnezeu a zidit Lumea numai prin Cuvântul Său.

Prin zăbrelele închisorii zăresc cerul de un albastru imposibil de descris în cuvinte. Uneori îmi zâmbesc complice şi el, şi copacii, şi florile, şi iarba, parcă ar vrea să îm spună: vezi, îţi stăm la dispoziţie; din partea noastră ai undă verde dacă vrei să fii fericită. Gândul, convex, liniar, imponderabil, mă poartă peste tot: la prietena mea din America, la cei pe care mi-e ciudă fiindcă au găsit fericirea înaintea mea, la şcoală… ca apoi să se întoarcă la 360 de grade la inconfudabila… frică! Frica naşte monştri de care nu mai scapi. Ea îmi fură timpul încă de pe acum, când eu alerg cu disperare să nu pierd puţinul ce mi-a mai rămas.

Ai reuşit să faci din mine o fiinţă laşă, trândavă, timidă până la absurd, abandonată în propria-i deşărtăciune şi degradare. Unde ai de gând să te opreşti? Până ai să mă vezi ca ei, ca aceştia ce îşi târăsc picioarele cu iluzia tristă până la infinit că viaţa este cea pe care ei o trăiesc? Shakespeare ar fi trebuit să se declare mulţumit în cazul acesta; balanţa înclină irefutabil în favoarea lui a nu fi! Mă mir că oglinda încă nu s-a spart, deşi în mine a început furtuna violentă a reproşurilor de fiecare zi, şi e tot mai aprigă pe zi ce trece.