Ruga Lui Iisus

Tot timpul fug de Tine si cand cred ca am scapat de prezenta Ta, Te gasesc in imensul gol din mine, care plange dupa prezenta Ta. Cum se face ca esti prezent chiar si atunci cand esti absent de fapt? Cum sa pun capul pe perna, nestiindu-ma iertata? Cum sa iti dedic poezii, ori eseuri, cand bietele cuvinte sunt asa sarace si neputincioase in a exprima dorul dupa Dumnezeu. Intr-o epoca a confuziei, a ruinei morale si a dezlipirii omului de divin, a bestializarii lui, Tu vii bland si smerit cu inima, o Doamne Iisuse, si bati la usa groasa a sufletului meu. Desi in casa Ta e bine, Tu vii pe pamantul macinat de ura si teama sa ma inviti la Cina Ta, de unde durerea, intristarea si suspinele au plecat. Iar eu, in loc sa iti deschid, ma prefac ca nu aud si imi continui viata in barlogul amarat al acestei lumi, care nu Te iubeste Doamne, ci stie numai sa Te condamne, desi Tu vrei sa o ierti. Imi este atat de searbada viata incat vreau sa fug din mine altundeva, oriunde unde golul acesta sa nu ma mai urmareasca din zori de zi pana noaptea tarziu. Dar unde sa ma duc Doamne, altundeva decat la Tine? Caci Tu ai cuvintele vietii vesnice, unde sa ma duc in alta parte? Vreau sa cred ca imi vin in fire si una fac: ma uit in fata, mereu in fata la chemarea Ta si Te invit la randul meu, in sufletul meu pacatos, sa-I stergi vina, sa ma mangai cu iubirea Ta cea mare, sa ma apropii de Tine, sa ma umplu de Agape, pana cand nu mai pot concepe viata altfel. De aceea Te rog, astazi sa imi vizitezi inima, astazi sa ma cercetezi cu iubirea Ta de oameni, astazi sa ma intaresti in credinta si sa ma ajuti sa birui micile si marile pacate, precum si micile si marile obstacole care ma pot indeparta de Tine cu fiecare ceas. Inima omului este deznadajduit de rea, dar inima Ta Doamne Iisuse, este pura si curata. Tu esti drept si bun si cu Tine in suflet frica dispare, teama se naruie, fiinta naste imn de slava Numelui Lui Dumnezeu si Lumina imi devine adapost. Vino, dar, In numele Iubirii Tatalui pentru oameni, de imi cruta sufletul de moarte si viata de absenta scopului. Degraba Te chem, sa recunosc ca am gresit, ca nu mi-a pasat, sa ma pot cai de pacatele mele, sa pot mirosi nevinovat parfumul florilor, sa pot privi bland in ochii oamenilor, sa pot iubi din nou, prin Tine, Doamne. Rugaciunea mea e mica si neinsemnata, dar Adevarul Tau e mare si vesnic si Tu poti sa ma ajuti sa ajung la El cu pasi de melc, dar pasi siguri in credinta. Pacatele mele sunt multe, dar milele Tale Doamne sunt si mai multe, de aceea indraznesc, eu, intinata cu murdaria lumii, cu necuratia firii, a Te ruga Doamne Iisuse sa ma ierti, sa ma vindeci sa ma readuci la viata. Apuca-ma de mana dreapta si invie-ma cum ai facut cu fiica lui Iair. Eu nu am inocenta si varsta ei, dar vreau sa fiu mantuita, vreau sa mai gust din bunatatea Domnului, vreau sa ajung sa fac voia Lui. Invata-ma, Tu, scump Invatator, sa fac Voia Tatalui Tau, care este si Tatal Meu, Preasfant Dumnezeu.

Calatori cu trenul

Domnul Vasile are 80 de ani si are numai 2 clase de scoala primara, dintre care una a facut-o in limba maghiara. A invatat sa citeasca in armata cu ajutorul unui ofiter. Nu stie sa scrie si spune ca socotelile mari nu-i sunt cunoscute. Cunoaste Sfanta Scriptura din care se hraneste zilnic, si stie, ba nu, simte ca fara Dumnezeu nimic nu este. Are figura de copil cuminte si pesemne a furat albastrul cerului si si l-a pus in ochi. Cu acesti ochi limpezi ma priveste parca nu el, ci cerul, sau cerul amestecat cu el si cu dragostea Lui Dumnezeu. In timp ce imi povesteste cu vioiciune de prunc care este credinta lui, eu il rog pe Dumnezeu sa aiba grija de ingerii oameni. Si-L mai rog sa-mi dea indrazneala, spre a nu-mi mai fi rusine sa-L vestesc oamenilor. Am ascultat din gura lui Geneza. Cred ca ateu de-as fi fost, m-as fi convertit. Omul acesta mi-a spus hotarat povestea creatiei, nu cu jumatate de gura, nu cu momente de ezitare, ci cu deplina incredintare si mai ales, cu entuziasm, cu bucurie copilareasca. Si Dumnezeu a suflat suflare de viata peste lutul modelat de El, dupa chipul si asemanarea Lui. As fi vrut sa-i povestesc de Darwin si evolutia speciilor, despre stramosul comun argumentat de existenta unui singur si acelasi ADN in celulele organismelor vii. Dar m-am intrebat cu ce l-ar fi ajutat. Si nu pentru ca nu ar intelege, sau l-ar bulversa. M-am temut mai degraba ca m-as face de ras. Cum sa merg in fata omului care-si pune nadejdea in Dumnezeul iubirii, sa-i expun teoriile oamenilor. Poate Walter Gehring a descoperit un lucru uluitor prin experimentele pe drosofile, insa Domnul Vasile n-o sa se roage evolutiei inainte sa mearga la somn, sau in vreme ce isi pomeneste fiul decedat la o varsta cruda. Ci el o sa se roage si o sa-I multumeasca aceluiasi Dumnezeu bland si tulburator ca si ochii albastri.

Reflectii

Un cer senin salveaza cerul innegrit de nori. O apa cristalina curata apa involburata si murdara. Adierea lina imblanzeste vantul aspru. Zborul in cadere il inalta inapoi alte aripi. Sunt frunze care tac si pietre care vorbesc. Sunt ploi care bucura si spala si sunt raze care ard, desi ai vrea te incalzeasca si sa te lumineze.Inchid ochii, si desi nu mai vad frumusetea trecatoare a lumii, sunt alti ochi care se deschid sa priveasca si sa ia aminte la frumusetea vesnica a sufletului. Sunt lucruri pe care nu le poti vedea, oricat de mult le-ai cauta cu privirea. Si sunt bucurii pe care niciun scriitor nu le poate pune in cuvinte. Fericirii nu trebuie sa-i platesti rate la banca, iar pacea nu se lasa gasita mereu pe malul marii. Uneori genunchii plecati te fac mai inalt decat daca ai sta in picioare si lacrimile caintei iti pot face privirea mai senina.

Dimineata dulce-amara

Din cateva zeci de mii de dimineti traite pana acum, asta pare sa fie cea mai rea. O dimineata in care si daca e soare afara eu ma simt departe de tot ce poate fi bun, dar aproape si chiar constransa de tot ce distruge si ultima farama de speranta. Ma simt ca ca o floare rupta de radacina, calcata de animale, si ofilita pentru totdeauna. Orice fac, spun, gandesc, nu pare sa aiba o finalitate fericita. Sunt prinsa in mine ca in cea mai securizata dintre inchisori. Oamenii intra si ies din viata mea, unii incearca sa faca parte din ea, insa eu nu mai pot. Nu mai pot sa-i inteleg, sa le cunosc inimile, sa-i ascult, sa imi asum vina pentru greselile mele fata de ei, nu mai reusesc sa traiesc in buna pace. Totul este o iluzie: jobul pe care il am, pentru ca in orice moment pot sa il pierd, iubitul de acum, pentru ca oricand se poate desparti de mine din motive pe care nici nu mi le-as imagina, prietenii mei, putini, dar frumosi, pentru ca se vor fi saturat sa lupte cu atata inertie, sau cu atata inchdere, sau poate eu ma voi satura sa le povestesc de credinta mea, desi nimic nu fac eu pentru ea. Despre sanatate si frumusete nici nu mai vorbesc, sunt ca si plecate, putin sa ma atinga un dezechilibru mental si orice plan, orice dorinta pentru viata asta este fum trecator...
Si atunci ce imi ramane, daca pana si eu plec curand, fara sa fi schimbat cu ceva fata lumii? Daca vreodata voi avea urmasi, ce le-as putea oferi care sa fie nepieritor si temeinic ? Ceva care sa ii faca sa traiasca diminetile ca pe cel mai pretios dar pe care l-au primit? Poate bucuria lucrurilor marunte, a mirosului de flori, ori a copiilor strengari si stirbi ce zambesc in autobuz, ori poate sarutul celui drag, razele calde ale soarelui, lucruri foarte repede trecatoare, dar frumoase. Insa cand viata ti se umple de griji cum te mai poti bucura de ceva? Solutia e oare budhista: sa nu iti doresti nimic, sa nu mai permiti societatii sa iti creeze nevoi? Sa te limitezi la nevoile de baza si sa cauti nirvana?
Cum sa cauti pacea spirituala? Cum sa vezi ce are sens, dar mai ales ce constituie nonsens in viata ta? De ce atatea framantari pentru cel/cea care vrea sa apuce drumul credintei, cu convingerea ca este cel mai real dintre toate, singurul in stare sa te fericeasca? Nu este mai fericit cel care nimic nu teme, care se scalda in apa nesimtirii si traieste tot, fara teama de a fi respins, maltratat, ori chiar condamnat de lume si de Dumnezeu?
Nu este mai salutar sa fac ce vreau cu atat mai mult cu cat stiu ca in curand nu voi mai putea face oricum nimic? Sau asta este autocondamnare sigura? Mai degraba, caci ce inseamna a face ce vreau intr-o lume in care totul ne este dictat, de la reguli de conduita, pana la ganduri morale. Peste tot, in biserici, in orice religie, in scoli, in organizatii, in familii, se gasesc invatatori care iti arata drumul drept, cata incredere sa am insa in ei? Daca te duci la parinti, de buna seama acestia iti vor spune cat de bine este sa faci ceea ce ei nu au facut si regreta ca nu au facut, desi nu stiu cum ar fi fost daca, sau iti vor spune sa nu le repeti greselile, ori, si asta mi se pare si mai rau, te vor indruma sa faci ceea ce fac ei, in cazul in care ei cred ca viata lor este buna. In scoli deja lucrurile incep sa fie tensionate; toti invatatorii au alura de a fi oamenii cei mai experimentati si cei mai in masura sa iti spuna care este calea. Am avut profesori care mi-au dat sfaturi de viata, cu siguranta ca ceea ce scot pe gura este desavarsit si fara gres. Atunci nu am stiut sa le spun: ''Suntem unici! Ce a functionat pentru tine, nu este sigur ca va merge si in cazul meu. Daca tu ai probleme cu inima, iei medicamente pentru inima, daca imi dai mie medicamentele pentru inima, dar eu sufar cu ficatul...''.
Apoi, pe taramul religiilor, lucrurile sunt cum nu se poate mai incalcite. Ma tem de fiecare data cand ma duc la vreo biserica, fie ea ortodoxa, baptista, penticostala, de ziua a 7-a...pentru ca in fiecare parte imi vor spune ca ei slujesc pe Dumnezeu si ca li s-a revelat adevarul. Este de laudat ca au zel pentru credinta, si ca in inima lor cred si urmeza poruncile Divine, dar nici de acolo nu lipseste dezechilibrul: marturie stau razboaiele duse in numele credintei, atrocitatile comise de catolici, sau luptele zilnice intre diferitele congregatii...niciunul nu pare sa ajunga la un acord cu celelalte. Poate ca sunt toate degetele aceleiasi maini, asa cum spunea cineva, dar in loc sa se uite inspre centrul palmei, ca sa vada si sa traiasca esenta, ele sunt preocupate cum sa se rupa una pe cealalta de la mana pentru ca nu au forma si marimea potrivite.
Am cunoscut si pastori si preoti care m-au avertizat asupra pericolului de a merge la alte religii, decat ale lor, sau care s-au grabit sa imi arate punctele slabe, ori verigile lipsa din religia/secta celuilalt. Nu mai vreau sa merg nici la ortodocsi, nici la catolici, nici la protestanti, caci, desi cred in Dumnezeu, nu cred in solutiile date de ei.
Asadar, ce ar insemna sa fac ce vreau, daca oricum, totul mi s-a inoculat de mic, de catre parinti, profesori, media, prieteni si cunoscuti, daca toti stiu ca trebuie sa fie asa si pe dincoace, daca nu faci facultate ramai ca prostul, daca nu te mai duci la biserica te rupi de Dumnezeu, sau din contra, daca ai ales sa mergi la vreo biserica ceilalti te vor considera limitat, daca nu faci copii pana la 30 de ani, esti ciudat, daca alegi sa meditezi pentru tot restul vietii tale ai dat cu piciorul sansei de a-ti gasi vocatia, daca nu l-ai ales pe cutare baiat ca e mai chipes/bogat/dotat...ai pierdut norocul din mana. Milioane de retete pentru succes si nici macar un dram real de intelegere si cunoastere a celui de langa noi. Oamenii, imi pare, chiar si dintre cei care se considera credinciosi, au uitat sa creada cu adevarat in Dumnezeu, Cel care are grija permanenta de ei, si ai invata iubirea, acceptarea, recunostinta, nadejdea...
Am uitat sa fim liberi, si prin urmare, este imposibil sa facem ce vrem, pentru ca impotmoliti in hatisul sfaturilor pentru viata si al pseudonevoilor injectate pe toate caile, noi nu mai stim ce vrem si ghici ce? Nu suntem fericiti.
Ce pot eu face de-acum inainte? Sa nu ma mai incred in oameni, sau cel putin sa imi rezerv un dram de prudenta in ceea ce priveste solutiile date de ei, si sa imi caut drumul, avand incredere mai mare in Dumnezeu.
Si poate ca am uitat cum sa ma rog, poate ca nu mi-a pasat atunci cand am gresit, poate am uitat ce inseamna sa crezi in El, insa stiu ca El ne vrea fericiti si liberi, liberi de toate constrangerile sociale si de intreaga manipulare a unui/unor papusari care vor sa ne controleze. Cred ca Dumnezeu ne vrea in comuniune cu El, cu natura creata de El, cu tot ceea ce inseamna bucurie pentru viata. Singurul mod pentru a ne croi drumul spre eternitate este a ne trai prezentul cu toate fortele noastre.

Am nevoie de Dumnezeu!

Am nevoie de Dumnezeu...si de voi, oamenilor.
Am nevoie sa traiesc iubirea Lui in fiecare zi, sa ma las condusa cu gratie acolo unde vrea El. Si da. Am nevoie si sa iubesc, sa va imbratisez cu dor si sa simt compasiune pentru tot ce e fiinta, pentru voi, pentru copaci, pentru flori, pentru animale, pentru cerul albastru dintr-o binecuvantata zi de vara...
Iar de libertate...am cea mai mare nevoie. Sunt sigura. Si stiu ca nu o pot dobandi pana ce nu accept ca singura, prin propriile forte, avand un sistem de valori indoielnic, nu voi reusi nimic, nici macar profesional, cu atat mai putin iesirea din carcera egoismului. Fericirea se plateste, dar merita. N-as spune acelasi lucru despre nefericire.
Uneori ma covarsesc experientele cu oamenii. Insa cel mai tare ma darama absenta unei comunicari autentice cu ei. Din vina mea, din vina lor, si din vina prea multor drumuri care duc spre nicaieri. Daca imi deschid eu inima, veti face si voi la fel?Sau fericirea mea nu depinde de asta?
Daca prietenilor mei le-as arata ranile mele, m-ar ajuta sa ma vindec? Dar daca ei mi-ar arata ranile lor, as sti ce sa fac?
In fiecare din noi exista intrebari dureroase, care cer raspunsuri si mai dureroase, dar e nevoie si de ele, caci a sueferi inseamna a creste, mai ales daca te dor oamenii si neputinta de a le atinge sufletul. Pasul urmator ar fi sa ajungi sa faci asta. Nu singur, ci cu ajutorul Lui.

Da-mi Doamne curajul de a ma infrunta pe mine insumi si de a ma arata oamenilor asa cum sunt. Dar mai intai, indreapta-mi ochii dinspre inafara spre inauntru, pentru a sti cum sunt. Iar voi oamenilor, fiinte multiubite, potentiale lumini cu iz de vesnicie, cautati-va sensul si urmariti dragostea.

Pace si luciditate! Amin!

Mi-au crescut in suflet oameni

Oamenii mici, ca si oamenii mari sunt la fel de frumosi, la fel de importanti si au de invatat multe unii de la ceilalti.
Am aflat ca am de invatat chestii vitale de-a dreptul de la oameni. In primul rand, oamenii ma pot invata sa traiesc. Sa imi exersez abilitatile emotionale, sau sa mi le formez in mijlocul lor si O Doamne!unde altundeva as putea sa le achizitionez, daca nu printre ei?
Personalitati de calibru diferit pot interactiona intr-un mod foarte frumos, se pot adapta unii la altii si pot ajunge sa sudeze relatii de prietenie, chiar daca unora le place jazzul si altora muzica simfonica, sau cea electronica. Aici, pe pamant, oamenii sunt cei mai importanti. Nu natura, nu animalele, nu solul, nici aerul. O astfel de afirmatie poate trece drept ingamfare, insa imi asum acest risc, deoarece cred in ceea ce spun. O alta afirmatie socanta este urmatoarea: tot ce exista pe pamantul acesta: animale, natura, sol, apa si aer, toate sunt facute in folosul si pentru beneficiul omului, chiar si balena albastra, chiar si reciful de corali care astazi aproape ca nu mai este. De ce? Din iubire. Pentru noi, fiinte bipede cu sistem nervos central si cu emotii pe care uneori le exprimam corespunzator, alteori le tinem pentru noi. Pana si realitatea zilelor noastre, asta in care actiunile umane au dus la sporirea poluarii, la degradarea naturii, la disparitia vreunei minunate specii, sau la propria noastra degradare fizica, certifica acest lucru, anume ca suntem fiinte superioare cu intelect care au avut posibilitatea sa manipuleze mediul in care traiesc.
O spun deschis, lumea mea e o lume in care oamenii sunt prioritari altor fiinte si a caror viata ma intereseaza mai mult decat viata pestilor, a pisicilor si a cainilor. Judecati-ma de vreti, nu pot fi preocupata de altceva, nu pot sta undeva printre cai, sau caini, sau plante pentru o perioada indelungata, daca sunt de una singura.
Imi planific ziua, gandindu-ma la timpul pe care il pot petrece cu prietenii, e adevarat, nu fac asta intotdeauna, insa majoritatea timpului il petrec printre fiintele umane, cu care pot comunica in plan verbal si nonverbal, care ma ajuta sa ma simt bine, sau ma fac sa ma simt prost, cea din urma varianta nefiind insa un motiv pentru care sa renunt la prietenia lor.
Prima fiinta care m-a luat in brate a fost un om, o femeie, care m-a si alaptat si mai apoi m-a crescut si cu sprijinul careia am facut primii pasi.
Mai tarziu am invatat cuvinte si am observat emotii pe care le-am exprimat si eu. Pe urma, am invatat sa scriu si sa citesc. Tot un om, m-a invatat sa deschid gura sa rostesc primul meu a, sau primul cuvant care incepe cu a si apoi sa scriu, la inceput tremurat si chinuit simbolul acestui sunet, insa cu timpul, tot mai sigura ca am cucerit lumea pentru ca am putut sa citesc cursiv un text, in limba mea, apoi in alte limbi.
Tot oamenii apropiati au fost primii care m-au ranit, si pe care si eu i-am ranit, insa tot impreuna ne-am vindecat ranile. Unii oameni m-au ranit si nu au mai vrut sa-si aduca aminte de asta. Altii insa, care au vazut plagile mele supurand, nevindecate, au sarit indata sa-mi ajute, mi le-au uns cu alifia intelegerii si mi le-au legat cu siguranta prieteniei lor.

Azi, oamenii ma inspira, sa scriu, sa imi doresc sa-i cunosc mai mult, sa vreau sa petrec timpul cu ei, si chiar daca nu de putine ori unele interactiuni imi lasa un gust amar, stiu ca a fi printre oameni, este rostul meu, este parte din misiunea mea existentiala.
Asa ca, atata timp cat inca mai respir, si cat inca ma mai pot folosi in mod voluntar de simturi, prefer interactiunile umane, oricarui alt tip de interactiuni, care pot avea loc pe pamant, excluzand situatia vreunei revelatii din partea Celui care m-a creat pe mine, omul, si pe semenii mei.
Voi invata limbi straine, voi face traininguri, voi sustine examene, poate voi calatori, ma voi indragosti in lumea asta, formata din oameni, oricum ar fi ei, dar cu un potential de perpetua devenire a ceea ce sunt.

Amintiri

Ma gandesc la ei in fiecare zi de cand am plecat. Ma gandesc cu drag, cu teama, cu dor...uneori incerc sa schimb parerea mea despre ei, dar nu se poate pentru ca mi-am format mai mult decat doar o parere. M-au fermecat, dar eram inca destul de inchisa in mijlocul lor; ca un copil haituit de cosmaruri; aveam propriile mele cosmaruri, viata si lumea din afara. Nu imi vine sa cred in ce lume traiesc; si cum mi s-a dat posibilitatea de a iesi din ea, de a construi ceva prin care viata sa merite traita-iubirea. Sangerez din nou pe aceleasi strazi, in intunericul din mine si nimeni, absolut nimeni pe lume nu ma intelege. Ma simt singura. Si traiesc in fiecare zi cu frica in san ca ceva rau se va intampla; ma feresc de serpi si ii cresc la sani; unde a pierit deodata credinta tamaduitoare? Si dorinta de a sacrifica tot pentru Hristos? Unde s-a topit dragostea si de ce lacrimile de pocainta nu mai curg? Fiindca am uitat sa fiu recunoscatoare pentru minunata lume din mine. Si-asa am ajuns in deznadejde. Costa mult sa vrei sa fii tu insuti, pentru ca este nevoie mai intai sa vezi ca nu esti ceea ce crezi ca esti, sa treci de mastile care crezi ca esti tu, sa incerci sa dai la o parte valul...m-am opintit si am cazut...intr-o groapa, pe care eu o numesc lumea fara Dumnezeu, in care cerul e departe si soarele abia isi mai trimite razele pana acolo. Doamne, cat intuneric si cata suferinta se ascunde in mine! Daca Te caut in groapa, nu stiu daca te voi gasi...stiu, sunt unii oameni care vad ceva dincolo de mastile altora, sunt oameni care pot fi sinceri pana in maduva oaselor; eu am slabit cumplit aici: mint, ma rusinez, ma simt vinovata, sunt mai tot timpul obosita, am temeri si obsesii de care nu mai scap. Am devenit parca dependenta de ei, de oameni si am ajuns sa accept orice fel al lor de a fi. Dar imi pare ca am devenit mai rea decat ei, mult mai rea si din ce in ce mai franta sub povara grijilor. Mi-am pierdut undeva copilaria si sinceritatea si iubirea, Tata, Iubirea- biletul de autobuz care ma duce la Tine. Depresia mi-a intrat in oase si imi spune ce sa fac; dar dintre toate, egoismul este cel mai rau- el e papusarul care imi conduce viata din umbra si face ca mereu sa am zile cumplite.