May I think that opportunities are just around the corner for me? That people are there to offer me answers and to embellish my life? Should I feel loved and protected? Or, on the contrary, should I resent my life and be reluctant in taking steps forward, when someone offers me their hand to climb on the stairs that lead me to the ball room? Perhaps, I should feel sad, and not so enthusiastic about what will come next. I honestly don`t know. My life seems to be just an array of events that elicit emotions, in a way or another. And I am just like a leaf that lets herself carried away by the wind, naively hoping that the wind will be a good fellow and lead me where I can find meaning, and where people don`t step on me within their rush towards the land of nowhere. I incline quite many times to feel guilty, as if I had robbed or damaged someone`s life, without hesitating. Have I? I may have betrayed what was pure in me, and thus I may have gone astray from my destiny, from my Father, searching for a place where I could be the landlord. But I have no idea of how to govern a village, of how to dictate thoughts to do this or that, and not to harm them, nor let them harm me. Maybe I am a lonely princess weeping in her chamber, getting all wrinkled from the tears, and waiting for centuries, for prince charming to come and rescue her from her crumbled world of dreams. I am, in many aspects, a depressed and scared creature, who makes up her mind quite easily and at times feels like doing whatever she likes without looking at the other people around her. Sometimes, I think selfishness has no borders, because I still cannot feel for the other, I am still horribly afraid to admit that not all people`s actions are right and that I could tell them that, even if, by telling the truth, I might be rejected. I am a child in so many ways, yet I am never one when it comes to innocence and obedience. I most earnestly think that I have lost the way towards happiness, towards sheer happiness so well hidden in me, in the most vivid, yet the most hurt part of me. I believe Epittetto, when he says that no one can ever harm you, but yourself. I also believe that the great wars of humanity can hardly resemble the battles that occur within the soul of a person.
At the moment, I am hiding behind the curtains of this world, I lifted up the veil that came down once, not wanting to see the real visage of the world: one that has nothing to do with kindness, innocence, love or greatness; it is rather a face of selfishness and chaos.
But in this world, as it is, I, as I am, am searching for diamonds, I am digging in the dirt for the most beautiful and alive part of the human being; I want to find love.
vineri, 11 iunie 2010
vineri, 23 aprilie 2010
Poem catre Marte
Marte, de ai cat de cat atmosfera, primeste-ma la tine.
Nu vreau sa iau cu mine nici oameni...nici jivine.
Imi sunt de-ajuns eu,asa cum ma stiu...desi n-as fi vrut.
Asa ca...tine-te ca vin degraba.
Prefer desertul tau, in locul acestui PUSTIU.
De-mi dai voie,as vrea sa-mi infiintez o institutie al carui obiect sa fi desfiintarea a tot ce vor sa infiinteze oamenii.
As mai vrea sa vad marea, daca o ai, aici pe pamant nu vreau sa ma duc, si-oricum e prea scump, nu imi permit.
Nu vreau sa iau cu mine nici oameni...nici jivine.
Imi sunt de-ajuns eu,asa cum ma stiu...desi n-as fi vrut.
Asa ca...tine-te ca vin degraba.
Prefer desertul tau, in locul acestui PUSTIU.
De-mi dai voie,as vrea sa-mi infiintez o institutie al carui obiect sa fi desfiintarea a tot ce vor sa infiinteze oamenii.
As mai vrea sa vad marea, daca o ai, aici pe pamant nu vreau sa ma duc, si-oricum e prea scump, nu imi permit.
vineri, 12 martie 2010
Esti Este
Esti...Dragoste, ce nu se poate masura cu niciun instrument de masura psihologic, caci nu s-au inventat inca constructe care sa descrie acurat cat de mare esti.
Ceri imposibilul pentru omul psihologic si totusi odata ce accepta acest imposibil, el isi depaseste limitele si intra pe un teritoriu, initial necunoscut, insa Tu il porti de mana.Acel teritoriu poarta numele de Imparatie si este zona cea mai sigura.
Esti...Lumina, dar nu din aceea pe care omul psihologic sa o poata defini si simti cumsecade, ci esti Lumina fara de care nu ar fi existat lumina soarelui si a stelelor.
Esti Ghid pentru cei care isi cauta drumul si le spui sincer ca nu prea exista scurtaturi pentru destinatia lor, si ca in plus, drumul nu e asfaltat, si sunt gropi peste tot.Insa, pe acest drum de tara, plin de noroi si hartoape, adie un vanticel caldut si te incalzeste un soare senin, si privighetori ce te insotesc in cantecul tau de drumetie iti tin isonul tot drumul.
Esti pace, dar nu din aceea cu intermitente, ci continua si pe termen lung si foarte lung.
Esti caldura gratis, la care se poate da drumul la orice ora din zi si din noapte fara a mai fi nevoie sa fie oprita pana trece frigul.
Esti o carte deschisa, cu slove de aur, scrisa intr-o limba universala, care se invata repede de catre doritori-se cheama limba iubirii.
Esti zambet ce cucereste femei si barbati deopotriva, copii si batrani, si faci sa se indragosteasca de Tine intregul cosmos.
Esti Vestea Cea Buna ce invioreaza inimile frante sub povara grijilor.
Esti Cavalerul ratacitor pe taramul sterp al fiintei mele, hotarat sa lupte cu uriasii ce cauta sa zdrobeasca vise si sperante.
Esti Pamantul pe care il sarut, dupa ce am naufragiat vreme indelunga pe mare.
Esti piscul de munte pe care am ajuns vara trecuta si esti valea ce-am cuprins-o cu privirea, in vreme ce vulturi zburau deasupra ei,ca
si pazitori ai comorilor sfinte.
Esti blandetea cu care ma intampina ochii celor pe care ai cunosc.
Ceri imposibilul pentru omul psihologic si totusi odata ce accepta acest imposibil, el isi depaseste limitele si intra pe un teritoriu, initial necunoscut, insa Tu il porti de mana.Acel teritoriu poarta numele de Imparatie si este zona cea mai sigura.
Esti...Lumina, dar nu din aceea pe care omul psihologic sa o poata defini si simti cumsecade, ci esti Lumina fara de care nu ar fi existat lumina soarelui si a stelelor.
Esti Ghid pentru cei care isi cauta drumul si le spui sincer ca nu prea exista scurtaturi pentru destinatia lor, si ca in plus, drumul nu e asfaltat, si sunt gropi peste tot.Insa, pe acest drum de tara, plin de noroi si hartoape, adie un vanticel caldut si te incalzeste un soare senin, si privighetori ce te insotesc in cantecul tau de drumetie iti tin isonul tot drumul.
Esti pace, dar nu din aceea cu intermitente, ci continua si pe termen lung si foarte lung.
Esti caldura gratis, la care se poate da drumul la orice ora din zi si din noapte fara a mai fi nevoie sa fie oprita pana trece frigul.
Esti o carte deschisa, cu slove de aur, scrisa intr-o limba universala, care se invata repede de catre doritori-se cheama limba iubirii.
Esti zambet ce cucereste femei si barbati deopotriva, copii si batrani, si faci sa se indragosteasca de Tine intregul cosmos.
Esti Vestea Cea Buna ce invioreaza inimile frante sub povara grijilor.
Esti Cavalerul ratacitor pe taramul sterp al fiintei mele, hotarat sa lupte cu uriasii ce cauta sa zdrobeasca vise si sperante.
Esti Pamantul pe care il sarut, dupa ce am naufragiat vreme indelunga pe mare.
Esti piscul de munte pe care am ajuns vara trecuta si esti valea ce-am cuprins-o cu privirea, in vreme ce vulturi zburau deasupra ei,ca
si pazitori ai comorilor sfinte.
Esti blandetea cu care ma intampina ochii celor pe care ai cunosc.
luni, 22 februarie 2010
O alta primavara
Bulgari de emotii rostogolindu-se prin campurile sufletului, luminati de o luna ce se pravaleste in cascade.
Si voci de copii...ce uneori uita ca poti fi fericit numai cu chitara, cateva acorduri si un munte de vise. Zile de iarna cu zambete albe si nasuri inghetate, cu bulgari din care musti ca dintr-un mar rumenit, cules de curand. Primaveri cu soare si ninsori de flori, cu plete-n vant si pasari ciripind, si-un cer ce vindeca frica de a te arunca in mijlocul vietii fara sa stii ca cineva te va prinde, fara sa te ranesti. Multumirea de a crede, in lipsa fericirii. Increderea ca un vant ce adie bland in vreme ce privesti copacii si oamenii si pietrele, si-o frunza te atinge pe picior. Si l-ai vazut. E in parc, se plimba de unul singur, gandindu-se la...poate gandindu-se la ce te gandesti tu. Nu, el nu se poate gandi tot timpul la el asa cum o faci tu. N-ar mai sti ce e somnul. Planuri si ploi de iluzii amestecate printre pasii trecatorilor din parc. Ultimul tau gand e si primul. Sa traiesti din toata inima ta fiecare zi, ca pe sarutul pe care il astepti de atata vreme. Au inceput sa creasca fire de iarba, se inalta gata sa ajunga norii de pe cer...in mine totul e verdeata si curat. Dar el nu vine sa vada ca copacul a inflorit si ca florile toate sunt pentru el, si ca sunt gata sa il las sa se plimbe pe aleea imprimavarata, sa-si insemne cu fiecare pas existenta, sa-si aline sufletul, poate obosit de atata colindat, pe o banca, langa o fata ce scrie despre speranta si spera ca pe spatele frunzelor de artar va gasi mesajul iubirii.
Si voci de copii...ce uneori uita ca poti fi fericit numai cu chitara, cateva acorduri si un munte de vise. Zile de iarna cu zambete albe si nasuri inghetate, cu bulgari din care musti ca dintr-un mar rumenit, cules de curand. Primaveri cu soare si ninsori de flori, cu plete-n vant si pasari ciripind, si-un cer ce vindeca frica de a te arunca in mijlocul vietii fara sa stii ca cineva te va prinde, fara sa te ranesti. Multumirea de a crede, in lipsa fericirii. Increderea ca un vant ce adie bland in vreme ce privesti copacii si oamenii si pietrele, si-o frunza te atinge pe picior. Si l-ai vazut. E in parc, se plimba de unul singur, gandindu-se la...poate gandindu-se la ce te gandesti tu. Nu, el nu se poate gandi tot timpul la el asa cum o faci tu. N-ar mai sti ce e somnul. Planuri si ploi de iluzii amestecate printre pasii trecatorilor din parc. Ultimul tau gand e si primul. Sa traiesti din toata inima ta fiecare zi, ca pe sarutul pe care il astepti de atata vreme. Au inceput sa creasca fire de iarba, se inalta gata sa ajunga norii de pe cer...in mine totul e verdeata si curat. Dar el nu vine sa vada ca copacul a inflorit si ca florile toate sunt pentru el, si ca sunt gata sa il las sa se plimbe pe aleea imprimavarata, sa-si insemne cu fiecare pas existenta, sa-si aline sufletul, poate obosit de atata colindat, pe o banca, langa o fata ce scrie despre speranta si spera ca pe spatele frunzelor de artar va gasi mesajul iubirii.
vineri, 19 februarie 2010
anotimp in afara, anotimp in mine
Iarna mi-a zambit alb, eu unde eram?
Acum imi miroase dulce si suav a primavara, unde sunt?
Prinsa, ca de obicei, in obsesiile si fricile mele, absenta cu totul de la spectacolul vietii.
Prinsa, asa cum ma stiu, in caruselul grijilor marunte, impletite cu sentimentul acru-lesiatic al neputintei interioare.
Macar de-as fi captiva intr-o reverie, gata sa renunt la tot pentru a-mi trai fericirea.
Dar nu. Mi-am pus pe fata o masca de veselie tampa si cu ea ma plimb prin lume, convinsa ca fake-it til you make it, chiar functioneaza.
Sa nu ma intrebati; Nu, nu sunt fericita, nici nu stiu daca am fost vreodata, sau daca voi fi. Dar sunt obsedata de ideea de fericire si de cea de inocenta, desi acum, in mine, nu gasesc niciun strop din ele.
Am luat-o pe un fagas gresit, asta par sa-mi spuna simturile, si tulburarile de atentie si de vointa de care sufar. Poate ca trebuie sa merg in directia cealalta...
Ma joc cu viata mea, o joc la ruleta hazardului, ma las prea adesea manata de dorinte instinctuale si pierd, nefasta pierdere, trenul care ma poate duce la intalnirea mult asteptata cu...Viata!
Nu. Eu ma incarc cu bagaje inutile si alerg nebuna, doar doar o sa-l prind in ultimul moment...nu e...s-a dus.
Venerez un chip de lut si caut zi de zi sa-i aduc merite, elogii; ma rog in van sa ma vindece de sentimentul de goliciune ce a inceput sa ma macine, ca si caria care, incet, incet, roade lemnul.
Poate sunt trista, melancolica, depresiva...toate acestea efecte ale deprivarii de aerul binefactor al credintei. De mine s-au lipit acesti demoni, si demonul fricii si mi-au subtiat teribil speranta.
Ma simt mereu consumata de ceva, insa fara sa am rezultate clare; simt combustie interna, cvasipermanent, dar oare ard pentru ce trebuie? Sau ma consum in pustiu, fara sa incalzesc, ori sa luminez calea si viata nimanui?
Acum imi miroase dulce si suav a primavara, unde sunt?
Prinsa, ca de obicei, in obsesiile si fricile mele, absenta cu totul de la spectacolul vietii.
Prinsa, asa cum ma stiu, in caruselul grijilor marunte, impletite cu sentimentul acru-lesiatic al neputintei interioare.
Macar de-as fi captiva intr-o reverie, gata sa renunt la tot pentru a-mi trai fericirea.
Dar nu. Mi-am pus pe fata o masca de veselie tampa si cu ea ma plimb prin lume, convinsa ca fake-it til you make it, chiar functioneaza.
Sa nu ma intrebati; Nu, nu sunt fericita, nici nu stiu daca am fost vreodata, sau daca voi fi. Dar sunt obsedata de ideea de fericire si de cea de inocenta, desi acum, in mine, nu gasesc niciun strop din ele.
Am luat-o pe un fagas gresit, asta par sa-mi spuna simturile, si tulburarile de atentie si de vointa de care sufar. Poate ca trebuie sa merg in directia cealalta...
Ma joc cu viata mea, o joc la ruleta hazardului, ma las prea adesea manata de dorinte instinctuale si pierd, nefasta pierdere, trenul care ma poate duce la intalnirea mult asteptata cu...Viata!
Nu. Eu ma incarc cu bagaje inutile si alerg nebuna, doar doar o sa-l prind in ultimul moment...nu e...s-a dus.
Venerez un chip de lut si caut zi de zi sa-i aduc merite, elogii; ma rog in van sa ma vindece de sentimentul de goliciune ce a inceput sa ma macine, ca si caria care, incet, incet, roade lemnul.
Poate sunt trista, melancolica, depresiva...toate acestea efecte ale deprivarii de aerul binefactor al credintei. De mine s-au lipit acesti demoni, si demonul fricii si mi-au subtiat teribil speranta.
Ma simt mereu consumata de ceva, insa fara sa am rezultate clare; simt combustie interna, cvasipermanent, dar oare ard pentru ce trebuie? Sau ma consum in pustiu, fara sa incalzesc, ori sa luminez calea si viata nimanui?
joi, 18 februarie 2010
Iarna
Ai vazut dealurile? Dar muntii? E iarna in toata splendoarea ei, regina de gheata tacuta si grava...si-atat de frumoasa.
E jumatatea lui februarie si pe campii, cineva, parca a aruncat o fata de dantela fina.
Nemarginitul cer e-albastru gri, iar raze mai patrund prin nori si se-ntalnesc cu varfurile copacilor lipsiti de vesminte.
Pasari imbracate gros in pene de iarna scruteaza orizontul si-mprastie praf de argint in zare falfaind din aripi.
Cerul parca s-a-nteles sa poarte aceleasi straie cu pamantul; oare si oamenii s-au inteles cu ingerii sa-si imbrace sufletul in alb?
Toate-au incremenit ca-ntrun basm sub sarutul iernii. Bucuria se cerne-n fulgi mari si-n zbor inalt de vise peste sufletul meu.
Trei munti, trei frati iubiti de tatal lor- cerul, se scalda jucaus in razele soarelui.
Atingerea calda- inghetata a norilor ma infioara. Gandurile mele se indreapta hotarat pe cararea nemuririi.
Atatea nuante de gri, cate cristale pe crengile copacilor, atatia pasi spre mine, cate oglinzi in care sa se poata privi copiii cerului.
Alunec pe gheata fara teama, stiu ca voi ajunge in bratele tale- Iubire.
Un abur se inalta incet deasupra vailor si padurilor, ca-n zilele dintai ale creatiei.
Iarna m-a imbratisat ca sa nu-mi fie frig.
E jumatatea lui februarie si pe campii, cineva, parca a aruncat o fata de dantela fina.
Nemarginitul cer e-albastru gri, iar raze mai patrund prin nori si se-ntalnesc cu varfurile copacilor lipsiti de vesminte.
Pasari imbracate gros in pene de iarna scruteaza orizontul si-mprastie praf de argint in zare falfaind din aripi.
Cerul parca s-a-nteles sa poarte aceleasi straie cu pamantul; oare si oamenii s-au inteles cu ingerii sa-si imbrace sufletul in alb?
Toate-au incremenit ca-ntrun basm sub sarutul iernii. Bucuria se cerne-n fulgi mari si-n zbor inalt de vise peste sufletul meu.
Trei munti, trei frati iubiti de tatal lor- cerul, se scalda jucaus in razele soarelui.
Atingerea calda- inghetata a norilor ma infioara. Gandurile mele se indreapta hotarat pe cararea nemuririi.
Atatea nuante de gri, cate cristale pe crengile copacilor, atatia pasi spre mine, cate oglinzi in care sa se poata privi copiii cerului.
Alunec pe gheata fara teama, stiu ca voi ajunge in bratele tale- Iubire.
Un abur se inalta incet deasupra vailor si padurilor, ca-n zilele dintai ale creatiei.
Iarna m-a imbratisat ca sa nu-mi fie frig.
miercuri, 10 februarie 2010
drum spre mine
Iubesc.Iubesc rasaritul de soare la munte.Ca si cum Cel vesnic ar zice:"sa fie lumina!"Si peste intinderile aburinde s-ar iti incetul cu incetul razele soarelui scaldand creatia.
Iubesc cum miroase padurea dupa ploaie.A curat si a impacare.Iubesc potecile batucite pentru ca ma gandesc la oamenii care le-au strabatut inainte de mine.
Dar cel mai mult iubesc piscurile.Acolo ma simt intoarsa acasa, dupa o lunga si obositoare calatorie:munti ce se intrec in a atinge cerul, vai- adancuri ce cheama alt adanc, brazi inalti, paznicii verdetii, carari ce te duc spre casa soarelui, si pasari ce trambiteaza intoarcerea Fiului Risipitor.
Iubesc cum miroase padurea dupa ploaie.A curat si a impacare.Iubesc potecile batucite pentru ca ma gandesc la oamenii care le-au strabatut inainte de mine.
Dar cel mai mult iubesc piscurile.Acolo ma simt intoarsa acasa, dupa o lunga si obositoare calatorie:munti ce se intrec in a atinge cerul, vai- adancuri ce cheama alt adanc, brazi inalti, paznicii verdetii, carari ce te duc spre casa soarelui, si pasari ce trambiteaza intoarcerea Fiului Risipitor.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
