El este PERFECT

Intre mine si Biblie e o distanta marcata de planuri de calatorie si harti mentale, oameni care m-ar insoti intr-acolo si vise ce tin de cariera, pentru ca nu am increderea simpla si neclintita ca Dumnezeu isi tine copiii de mana si face lucruri minunate prin ei, pentru Numele Lui. De ce are nevoie DUMNEZEUL cel vesnic, care a creat TOTUL prin CUVANTUL Sau si a carui cunoastere, intelepciune, si dragoste sunt PERFECTE, de lauda si serviciul nostru? EL nu are...in schimb noi avem! Noi suntem in disperata necesitate de a lauda Numele Lui oriunde si in orice circumstante, chiar si in martiriu! Lauda buzelor noastre venita din inima inimii, este pacea care ne face sa ne ducem ziua la final, fara a ne mai lovi de pietrele ascutite ale pacatelor si a propriului nostru sine imersat intr-o lume plina de pacat, din cap pana in picioare. Inchinarea adevarata, aceea de care Isus ne aduce aminte, facuta in duh si adevar, are darul de a ne scoate picioarele din obizile grele ale satanei. Laudand pe Domnul in splendoare sfanta, trup, minte, suflet, si dandu-i ASCULTARE, ne vom vindeca de vechiul sine, aceasta RANA datatoare de moarte. El, Adonai, Domnul Domnilor, Cel Preasfant, nu are nevoie de noi, dar iubirea Lui este intr-adevar perfecta, si e atat de mare, incat ne-a intins mainile din etern in istorie, prin Fiul Sau, Isus Hristos, ca sa incheie un legamant cu noi...un legamant datator de viata, o nastere din nou din cadere, in inaltare, din suspin si moarte, in bucurie infloritoare si in viata perpetua...si cine crede in El, din inima Lui vor curge rauri de apa vie, cum zice Scriptura. Dar suntem noi gata sa ne predam scopului Sau? Suntem noi gata sa ne plecam urechea si sa ascultam chemarea Sa? Si am primi-o noi, chiar daca aceasta ar insemna separarea totala, cum si inseamna, de lume si de scopurile ei? In Dumnezeu, nimic nu este cu neputinta, si aceasta Domnul Isus o limpezeste in Evanghelie, atunci cand spune ca totul este cu putinta celui care crede! De ce il facem nedrept pe Dumnezeu, crezand ca vrea sa ne foloseasca pentru ceva ce e gresit, sau ca ne va da atata suferinta, ca nu vom fi in stare sa o induram? De ce nu-i oferim Creatorului Universului, macar atata credit, ca El e capabil sa faca lucruri minunate cu noi? Domnul nu pune in noi ura, decat daca e ura fata de pacat, dar noi inca iubim pacatul! Domnul nu ne duce la pierzare, ne indeamna doar sa ne pierdem viata pentru El si pentru Evanghelie, dar noi nu vrem sa dam drumul acestei ''agoniseli'' inutile pentru sufletul nostru. Domnul nu ne-a creat ca sa ne ofere drept sacrificii umane pentru lupii rapitori, ci ne-a creat ca sa ne oferim de bunavoie viata ca jertfa, din recunostinta pentru El, si pentru ca nu exista fericire adevarata, in afara jertfirii pentru Numele Lui Dumnezeu. Domnul nu este rau, El este bun, atat de bun ca inca mai asteapta pacatosii sa se intoarca din ratacirea lor. El este milostiv, atat de milostiv, ca ne-a trezit pe fiecare din noi si azi dimineata si ne-a dat soarele ca sa putem simti caldura lui. Dumnezeu este indurator, atat de indurator, incat pe oricine se pocaieste de faptele sale, si vine inaintea Lui, Domnul il primeste si nu il va izgoni afara, ci prin Isus, ii va da un scop si o cale...calea Lui Dumnezeu este foarte iubitor, etern iubitor, atat de iubitor ca inca nu si-a pierdut elanul de indragostit fata de creatia Lui, si inca ne mai ofera trandafiri, fara spini, de speranta in suflet, iar spinii sunt pe capul Perfectului Sau Fiu. Dumnezeu este drept, atat de drept, incat...nu poate lasa pacatul sa mosteneasca raiul...dar asta deja intra in alt spectru, pentru ca reprezinta o imposibilitate logica sa lasi pacatul sa mosteneasca raiul..ceea ce inseamna ca avem fiecare zi ca pe o noua posibilitate de a ne pocai de raul din noi. Si totusi noi nu Il iubim! De ce nu il iubim pe unicul care ne iubeste cu o dragoste perfecta? Pe singurul care ne ia de unde suntem si se intalneste cu noi, in caderea noastra cea mai adanca?

Nu le pasa

De ce? Pentru ca daca oamenilor le-ar pasa de pisicile strazii le-ar adopta. Pe toate, fara nicio exceptie. Daca le-ar pasa de cainii strazii i-ar adopta si pe ei si s-ar bucura de dovezile lor nenumarate de devotament si afectiune canina. Dar oamenilor nu le pasa. Daca le-ar pasa de mediul in care traiesc, s-ar stradui sa planteze copaci in loc sa-i defriseze. Nu ar calca florile ci le-ar ocoli si le-ar proteja. Ar merge mai mult cu bicicleta, sau pe jos, in loc sa comande taxiuri si sa conduca masini. Dar nu mai e timp...sa le pese de asta. Oamenilor nu le mai pasa de oameni. Va surprinde? Atunci de ce nu va surprinde ca inca sunt copii ai strazii, oameni ai strazii care imbatranesc pe strada si ingheata iarna de frig. Multi dintre ei nu mai apuca primavara, daca nu pentru altceva, macar ca se se bucure de caldura soarelui. Dar oamenilor nu le pasa de bucuria altora. Oamenilor nu le pasa de incalzirea globala, de degradarea recifului de corali, ori de faptul ca zilnic mor copii de foame. Va apasa sentinta aceasta? Va surprinde? Atunci de ce nu va mira uluitoarea cantitate de deseuri de hrana pe care le facem? Miliarde de oameni traiesc sub nivelul de subzistenta. Familii intregi mananca o data pe zi, daca au noroc., si sigur nu servesc o masa satioasa, cum e aceea de la cantinele din tarile dezvoltate. Si totusi, la nunti, sau la orice evenimente sociale unde se servesc feluri de mancare, jumatate din hrana care nu e consumata, se arunca la gunoi unde se descompune si putrezeste, in loc sa bucure niste oameni care poate nici nu stiu cum arata celebra rata cu portocale. Si oamenilor nu le pasa. Se vorbeste despre civilizatii extraterestre si se fac dezbateri despre cum ar fi daca ne-ar vizita planeta. Unii cred ca nu ar veni cu ganduri pasnice, altii dimpotriva, ar crede ca ar veni sa ne cunoasa, sa se imprieteneasca cu noi. Iar eu ii intreb si pe unii si pe ceilalti: omul care ucide delfinii doar de dragul unei traditii sinistre in Danemarca, mai poate fi prieten cu cineva? Sau, v-ar mira daca ar veni sa se razboiasca cu noi, ucigatorii de delfini? Ce atitudine ar trebui sa aiba fata de ucigatorii si ucigatoarele de prunci? Le-ar saruta mana si le-ar spune intr-un limbaj evoluat ca au venit cu ganduri de pace? Cat de uimitor de rea ar trebui sa fie acea populatie de extraterestri pentru a ne egala pe noi? Eu cred mai degraba, ca noi suntem de temut, pentru oricine, mai ales pentru noi insine. Ar trebui sa vina o alta civilizatie peste noi sa ne aduca aminte ca ar fi bine sa ne pese? Ar trebui sa ne moara cineva apropiat ca sa ne pese? Aruncati un ochi peste istoria acestei lumi; e scris cu sange pe fruntea ei ca nu ii pasa de durerea nimanui, ca din contra, nu a facut decat sa provoace infinita durere si paguba locuitorilor ei. In mijlocul unei catastrofe, sau al unui razboi, ne intrebam intr-un glas, unde este Dumnezeul crestinilor? De ce nu raspunde si de ce nu ne salveaza asa cum a promis? De ce ne lasa copiii sa moara intr-un razboi nedrept, pentru care nu avem nicio vina? In disperarea unanima, uitam cine e de vina, uitam ca nu Dumnezeu a creat bomba atomica si nu el a pus la cale cele doua razboaie mondiale, ori razboiul din Afghanistan. Nici nu ne gandim ca El e dezgustat de ce se intampla in lume. Si nu e vorba numai de razboaiele la scara mondiala, e vorba de cele mai mici conflicte care pot aparea intre oricare doi indivizi pentru niste scopuri mizerabile. E vorba de ura aici, nu de dragoste. Dragostea nu are ce cauta in lumea aceasta. Nu ma credeti? Uitati-va in casa voastra si spuneti-mi cand a fost ultima oara cand ati iubit neconditionat pe cel de langa voi? Spuneti-mi de ce rata divorturilor este in crestere si multi copii sunt obligati sa treaca prin drama care e divortul, iar apoi sunt obligati sa accepte un strain ca tata in casa lor? Si-apoi va mira ca sunt violuri in familii. De ce apar conflicte intre prieteni care se cunosc de-o viata? Pentru ca oamenilor nu le mai pasa nici macar de prietenii lor. Si uite-asa, zi de zi, ne inchidem usa casei de trei ori cu yala, si pe cea a sufletului de infinit mai multe ori. Mergem circumspecti pe strada, de frica ca nu cumva strainul care paseste in spatele nostru sa ne faca vreun rau. Vedem stirile de la ora 5, ce cuprind scene de violenta inimaginabila. Purtam discutii interminabile la cafea cu prietenii nostri pe teme politice. Organizam proteste pentru a salva Rosia Montana sau vreo specie pe cale de disparitie si ii huiduim pe buna dreptate pe politicieni. Politicienii sunt oameni. Si oamenilor nu le pasa. Asociatia americana a psihiatrilor, a stabilit in ultimul DSM, un numar de cateva sute de tulburari mentale. Numarul lor creste in fiecare an. De ce? De ce suntem tot mai depresivi, mai anxiosi, mai obsedati si mai maniaci? Eu cred de fapt ca toate aceste tulburari, ar trebui adunate si puse sub o singura umbrela, cu un singur nume: absenta dragostei. Caci unde nu este dragoste este intuneric si haos. Si tulburarile mentale, asta si sunt;neoranduiala, haos mental. In cele din urma, culegem ceea ce am semanat; nu poti culege roade de intelepciune si pace; daca ai semanat vant, vei culege furtuna. Judecati-ma cat poftiti; dar ne meritam soarta. De ce? Pentru ca nu ne pasa de noi insine, pentru ca nu vrem sa admitem fata de noi si fata de ceilalti ca schimbarea trebuie sa vina de la noi, nu de la vreun partid politic, ori de la vreo organizatie religioasa. Iar Dumnezeu nu poate face nimic cu mintea noastra impietrita. E ca si cum as ruga o nuca sa recite poezii. El a pus in noi toate mijloacele pentru a ne trezi, pentru a trai autentic si pentru a pune capat dramelor. Dar noua, oamenilor, nu ne pasa de Dumnezeu.

Realitatea mea nu e dulce

Ma aflu intr-o mare, mare incurcatura. Mare de tot. Ma simt ca ultimul om de pe fata pamantului, care nu are nimic de spus semenilor sai. Sunt ca si o surdomuta careia i se striga in fata daca vrea sa manance, dar nu poate auzi, nu poate raspunde pe intelesul oamenilor normali. Sunt franta sub povara propriei vieti traite sucit. Mi-e…mila de mine insami. As vrea sa ma ridic din mormantul in care ma zvarcolesc de atatia ani…prea multi. Sunt mult prea multi anii acestia pe care i-am dat nimicului si sperantelor unei minti inimaginabil de reduse la…ea insasi! Sunt omul care a luat-o mereu pe alte cai, decat cea grea dar urmata de satisfactii a invataturii. Si mi-e ciuda de imi vine sa rup in bucati fiecare zi pe care am trait-o prost, fiecare minut in care nu am stat sa imi folosesc ratiunea, fiecare clipa in care am ezitat sa merg un pas in fata. Mi-e dor de viata pe care nu am trait-o, de zambetul pe care nu l-am avut la obtinerea unei victorii, de relatiile pe care nu le-am consolidat cu oamenii destepti pe care i-am vazut destul de aproape de mine, si totusi, atat de infinit inmultit cu infinit de departe azi. Caci da, astazi acesti oameni sunt mai departe de mine decat erau atunci cand i-am cunoscut. Pentru ca atunci se nastea frageda speranta si dorinta de a ma apropia de ei, de a le urma modelul de viata si atitudinea fata de profesie. Aceasta dorinta a murit insa umilitor sub bocancul nesimtit al lipsei de responsabilitate pe care l-am purtat atata amar de vreme. Florile sperantelor mele de a avea o profesie frumoasa au murit strivite de prea multe zile si nopti traite prost, cu mintea aiurea, cu ochii incarcati de iluzii. O spun trist, aproape resemnat: nu stiu ce se va alege de mine de acum incolo. Lucrez, da, dar numai eu stiu cat de mult ma straduiesc sa gasesc un sens in ceea ce fac. Vorbesc cu oamenii si le zambesc, de buna seama, dar nimeni nu isi poate imagina ce lupte duc sa nu mai fiu judecatorul lor absolut. Imi spun in fiecare zi ca Dumnezeu va avea grija de toate, dar El stie prea bine ca nu sunt plina de credinta cand imi spun acestea. E sterp si plin de maracini solul mintii mele, care ar trebui sa fie fertil. Trebuia sa fiu o gradina cu pomi doldora de fructe. De ce nu sunt? Trebuiau sa curga prin mine izvoarele racoroase si ghiduse ale cunoasterii. De ce sunt asa de seaca? Trebuia sa ploua in mine cu stropi mari, imensi de dragoste pentru viata, pentru Tine…de ce e asa mare arsita? Si de ce nu sunt cum mi-as dori sa fiu? De ce nu sunt senina si neobrazat de increzatoare in fortele mele? De ce ma simt ca un caine vagabond care ar face orice pentru o mangaiere pe cap si un colt de paine uscata? Unde in mintea mea s-a prins atat de puternic mucegaiul depresiei? Simt cum viermii regretelor imi ataca vintrele si vreau sa fac orice numai sa dispara. M-am mintit destul ca sunt bine, ca sunt frumoasa, desteapta, credincioasa, plina de speranta. Nu mai merge de-acum. Am ajuns chiar sa fumez si sa ma las sedusa de vraja de moment a nicotinei, care insa ma lasa la greu. Nici cartile din biblioteca, nici hainele noi, nici actiunile caritabile, nici discutiile cu prietenii, nici filmele, nici siguranta aparenta a locului de munca, nici amabilitatea prietenilor, afectiunea mamei si incurajarea surorii mele, nici simpatia barbatilor, nici culorile si miresmele florilor, nici planurile de viitor…nici asteptarea lui fat-frumos, nici corpul meu tanar imbracat in rochii mulate, nici cafelele si povestile lungi, nici zambetul de pe chip…nimic, chiar nimic nu ma poate pune la adapost de constiinta mea ranita. De constiinta care imi spune ca as fi putut sa fac mult mai mult si mai bine. In asemenea momente de luciditate mainile mele dau la o parte tufisul gros al preocuparilor triviale si vad…realitatea, care nu e o zana buna, ci e o baba stirba cu negi cat casa. Nesiguranta si frica imi mananca oasele si picioarele se indoaie sub povara unor saci de griji pentru felul in care mi-am trait viata.

Ruga Lui Iisus

Tot timpul fug de Tine si cand cred ca am scapat de prezenta Ta, Te gasesc in imensul gol din mine, care plange dupa prezenta Ta. Cum se face ca esti prezent chiar si atunci cand esti absent de fapt? Cum sa pun capul pe perna, nestiindu-ma iertata? Cum sa iti dedic poezii, ori eseuri, cand bietele cuvinte sunt asa sarace si neputincioase in a exprima dorul dupa Dumnezeu. Intr-o epoca a confuziei, a ruinei morale si a dezlipirii omului de divin, a bestializarii lui, Tu vii bland si smerit cu inima, o Doamne Iisuse, si bati la usa groasa a sufletului meu. Desi in casa Ta e bine, Tu vii pe pamantul macinat de ura si teama sa ma inviti la Cina Ta, de unde durerea, intristarea si suspinele au plecat. Iar eu, in loc sa iti deschid, ma prefac ca nu aud si imi continui viata in barlogul amarat al acestei lumi, care nu Te iubeste Doamne, ci stie numai sa Te condamne, desi Tu vrei sa o ierti. Imi este atat de searbada viata incat vreau sa fug din mine altundeva, oriunde unde golul acesta sa nu ma mai urmareasca din zori de zi pana noaptea tarziu. Dar unde sa ma duc Doamne, altundeva decat la Tine? Caci Tu ai cuvintele vietii vesnice, unde sa ma duc in alta parte? Vreau sa cred ca imi vin in fire si una fac: ma uit in fata, mereu in fata la chemarea Ta si Te invit la randul meu, in sufletul meu pacatos, sa-I stergi vina, sa ma mangai cu iubirea Ta cea mare, sa ma apropii de Tine, sa ma umplu de Agape, pana cand nu mai pot concepe viata altfel. De aceea Te rog, astazi sa imi vizitezi inima, astazi sa ma cercetezi cu iubirea Ta de oameni, astazi sa ma intaresti in credinta si sa ma ajuti sa birui micile si marile pacate, precum si micile si marile obstacole care ma pot indeparta de Tine cu fiecare ceas. Inima omului este deznadajduit de rea, dar inima Ta Doamne Iisuse, este pura si curata. Tu esti drept si bun si cu Tine in suflet frica dispare, teama se naruie, fiinta naste imn de slava Numelui Lui Dumnezeu si Lumina imi devine adapost. Vino, dar, In numele Iubirii Tatalui pentru oameni, de imi cruta sufletul de moarte si viata de absenta scopului. Degraba Te chem, sa recunosc ca am gresit, ca nu mi-a pasat, sa ma pot cai de pacatele mele, sa pot mirosi nevinovat parfumul florilor, sa pot privi bland in ochii oamenilor, sa pot iubi din nou, prin Tine, Doamne. Rugaciunea mea e mica si neinsemnata, dar Adevarul Tau e mare si vesnic si Tu poti sa ma ajuti sa ajung la El cu pasi de melc, dar pasi siguri in credinta. Pacatele mele sunt multe, dar milele Tale Doamne sunt si mai multe, de aceea indraznesc, eu, intinata cu murdaria lumii, cu necuratia firii, a Te ruga Doamne Iisuse sa ma ierti, sa ma vindeci sa ma readuci la viata. Apuca-ma de mana dreapta si invie-ma cum ai facut cu fiica lui Iair. Eu nu am inocenta si varsta ei, dar vreau sa fiu mantuita, vreau sa mai gust din bunatatea Domnului, vreau sa ajung sa fac voia Lui. Invata-ma, Tu, scump Invatator, sa fac Voia Tatalui Tau, care este si Tatal Meu, Preasfant Dumnezeu.

Calatori cu trenul

Domnul Vasile are 80 de ani si are numai 2 clase de scoala primara, dintre care una a facut-o in limba maghiara. A invatat sa citeasca in armata cu ajutorul unui ofiter. Nu stie sa scrie si spune ca socotelile mari nu-i sunt cunoscute. Cunoaste Sfanta Scriptura din care se hraneste zilnic, si stie, ba nu, simte ca fara Dumnezeu nimic nu este. Are figura de copil cuminte si pesemne a furat albastrul cerului si si l-a pus in ochi. Cu acesti ochi limpezi ma priveste parca nu el, ci cerul, sau cerul amestecat cu el si cu dragostea Lui Dumnezeu. In timp ce imi povesteste cu vioiciune de prunc care este credinta lui, eu il rog pe Dumnezeu sa aiba grija de ingerii oameni. Si-L mai rog sa-mi dea indrazneala, spre a nu-mi mai fi rusine sa-L vestesc oamenilor. Am ascultat din gura lui Geneza. Cred ca ateu de-as fi fost, m-as fi convertit. Omul acesta mi-a spus hotarat povestea creatiei, nu cu jumatate de gura, nu cu momente de ezitare, ci cu deplina incredintare si mai ales, cu entuziasm, cu bucurie copilareasca. Si Dumnezeu a suflat suflare de viata peste lutul modelat de El, dupa chipul si asemanarea Lui. As fi vrut sa-i povestesc de Darwin si evolutia speciilor, despre stramosul comun argumentat de existenta unui singur si acelasi ADN in celulele organismelor vii. Dar m-am intrebat cu ce l-ar fi ajutat. Si nu pentru ca nu ar intelege, sau l-ar bulversa. M-am temut mai degraba ca m-as face de ras. Cum sa merg in fata omului care-si pune nadejdea in Dumnezeul iubirii, sa-i expun teoriile oamenilor. Poate Walter Gehring a descoperit un lucru uluitor prin experimentele pe drosofile, insa Domnul Vasile n-o sa se roage evolutiei inainte sa mearga la somn, sau in vreme ce isi pomeneste fiul decedat la o varsta cruda. Ci el o sa se roage si o sa-I multumeasca aceluiasi Dumnezeu bland si tulburator ca si ochii albastri.

Reflectii

Un cer senin salveaza cerul innegrit de nori. O apa cristalina curata apa involburata si murdara. Adierea lina imblanzeste vantul aspru. Zborul in cadere il inalta inapoi alte aripi. Sunt frunze care tac si pietre care vorbesc. Sunt ploi care bucura si spala si sunt raze care ard, desi ai vrea te incalzeasca si sa te lumineze.Inchid ochii, si desi nu mai vad frumusetea trecatoare a lumii, sunt alti ochi care se deschid sa priveasca si sa ia aminte la frumusetea vesnica a sufletului. Sunt lucruri pe care nu le poti vedea, oricat de mult le-ai cauta cu privirea. Si sunt bucurii pe care niciun scriitor nu le poate pune in cuvinte. Fericirii nu trebuie sa-i platesti rate la banca, iar pacea nu se lasa gasita mereu pe malul marii. Uneori genunchii plecati te fac mai inalt decat daca ai sta in picioare si lacrimile caintei iti pot face privirea mai senina.

Dimineata dulce-amara

Din cateva zeci de mii de dimineti traite pana acum, asta pare sa fie cea mai rea. O dimineata in care si daca e soare afara eu ma simt departe de tot ce poate fi bun, dar aproape si chiar constransa de tot ce distruge si ultima farama de speranta. Ma simt ca ca o floare rupta de radacina, calcata de animale, si ofilita pentru totdeauna. Orice fac, spun, gandesc, nu pare sa aiba o finalitate fericita. Sunt prinsa in mine ca in cea mai securizata dintre inchisori. Oamenii intra si ies din viata mea, unii incearca sa faca parte din ea, insa eu nu mai pot. Nu mai pot sa-i inteleg, sa le cunosc inimile, sa-i ascult, sa imi asum vina pentru greselile mele fata de ei, nu mai reusesc sa traiesc in buna pace. Totul este o iluzie: jobul pe care il am, pentru ca in orice moment pot sa il pierd, iubitul de acum, pentru ca oricand se poate desparti de mine din motive pe care nici nu mi le-as imagina, prietenii mei, putini, dar frumosi, pentru ca se vor fi saturat sa lupte cu atata inertie, sau cu atata inchdere, sau poate eu ma voi satura sa le povestesc de credinta mea, desi nimic nu fac eu pentru ea. Despre sanatate si frumusete nici nu mai vorbesc, sunt ca si plecate, putin sa ma atinga un dezechilibru mental si orice plan, orice dorinta pentru viata asta este fum trecator...
Si atunci ce imi ramane, daca pana si eu plec curand, fara sa fi schimbat cu ceva fata lumii? Daca vreodata voi avea urmasi, ce le-as putea oferi care sa fie nepieritor si temeinic ? Ceva care sa ii faca sa traiasca diminetile ca pe cel mai pretios dar pe care l-au primit? Poate bucuria lucrurilor marunte, a mirosului de flori, ori a copiilor strengari si stirbi ce zambesc in autobuz, ori poate sarutul celui drag, razele calde ale soarelui, lucruri foarte repede trecatoare, dar frumoase. Insa cand viata ti se umple de griji cum te mai poti bucura de ceva? Solutia e oare budhista: sa nu iti doresti nimic, sa nu mai permiti societatii sa iti creeze nevoi? Sa te limitezi la nevoile de baza si sa cauti nirvana?
Cum sa cauti pacea spirituala? Cum sa vezi ce are sens, dar mai ales ce constituie nonsens in viata ta? De ce atatea framantari pentru cel/cea care vrea sa apuce drumul credintei, cu convingerea ca este cel mai real dintre toate, singurul in stare sa te fericeasca? Nu este mai fericit cel care nimic nu teme, care se scalda in apa nesimtirii si traieste tot, fara teama de a fi respins, maltratat, ori chiar condamnat de lume si de Dumnezeu?
Nu este mai salutar sa fac ce vreau cu atat mai mult cu cat stiu ca in curand nu voi mai putea face oricum nimic? Sau asta este autocondamnare sigura? Mai degraba, caci ce inseamna a face ce vreau intr-o lume in care totul ne este dictat, de la reguli de conduita, pana la ganduri morale. Peste tot, in biserici, in orice religie, in scoli, in organizatii, in familii, se gasesc invatatori care iti arata drumul drept, cata incredere sa am insa in ei? Daca te duci la parinti, de buna seama acestia iti vor spune cat de bine este sa faci ceea ce ei nu au facut si regreta ca nu au facut, desi nu stiu cum ar fi fost daca, sau iti vor spune sa nu le repeti greselile, ori, si asta mi se pare si mai rau, te vor indruma sa faci ceea ce fac ei, in cazul in care ei cred ca viata lor este buna. In scoli deja lucrurile incep sa fie tensionate; toti invatatorii au alura de a fi oamenii cei mai experimentati si cei mai in masura sa iti spuna care este calea. Am avut profesori care mi-au dat sfaturi de viata, cu siguranta ca ceea ce scot pe gura este desavarsit si fara gres. Atunci nu am stiut sa le spun: ''Suntem unici! Ce a functionat pentru tine, nu este sigur ca va merge si in cazul meu. Daca tu ai probleme cu inima, iei medicamente pentru inima, daca imi dai mie medicamentele pentru inima, dar eu sufar cu ficatul...''.
Apoi, pe taramul religiilor, lucrurile sunt cum nu se poate mai incalcite. Ma tem de fiecare data cand ma duc la vreo biserica, fie ea ortodoxa, baptista, penticostala, de ziua a 7-a...pentru ca in fiecare parte imi vor spune ca ei slujesc pe Dumnezeu si ca li s-a revelat adevarul. Este de laudat ca au zel pentru credinta, si ca in inima lor cred si urmeza poruncile Divine, dar nici de acolo nu lipseste dezechilibrul: marturie stau razboaiele duse in numele credintei, atrocitatile comise de catolici, sau luptele zilnice intre diferitele congregatii...niciunul nu pare sa ajunga la un acord cu celelalte. Poate ca sunt toate degetele aceleiasi maini, asa cum spunea cineva, dar in loc sa se uite inspre centrul palmei, ca sa vada si sa traiasca esenta, ele sunt preocupate cum sa se rupa una pe cealalta de la mana pentru ca nu au forma si marimea potrivite.
Am cunoscut si pastori si preoti care m-au avertizat asupra pericolului de a merge la alte religii, decat ale lor, sau care s-au grabit sa imi arate punctele slabe, ori verigile lipsa din religia/secta celuilalt. Nu mai vreau sa merg nici la ortodocsi, nici la catolici, nici la protestanti, caci, desi cred in Dumnezeu, nu cred in solutiile date de ei.
Asadar, ce ar insemna sa fac ce vreau, daca oricum, totul mi s-a inoculat de mic, de catre parinti, profesori, media, prieteni si cunoscuti, daca toti stiu ca trebuie sa fie asa si pe dincoace, daca nu faci facultate ramai ca prostul, daca nu te mai duci la biserica te rupi de Dumnezeu, sau din contra, daca ai ales sa mergi la vreo biserica ceilalti te vor considera limitat, daca nu faci copii pana la 30 de ani, esti ciudat, daca alegi sa meditezi pentru tot restul vietii tale ai dat cu piciorul sansei de a-ti gasi vocatia, daca nu l-ai ales pe cutare baiat ca e mai chipes/bogat/dotat...ai pierdut norocul din mana. Milioane de retete pentru succes si nici macar un dram real de intelegere si cunoastere a celui de langa noi. Oamenii, imi pare, chiar si dintre cei care se considera credinciosi, au uitat sa creada cu adevarat in Dumnezeu, Cel care are grija permanenta de ei, si ai invata iubirea, acceptarea, recunostinta, nadejdea...
Am uitat sa fim liberi, si prin urmare, este imposibil sa facem ce vrem, pentru ca impotmoliti in hatisul sfaturilor pentru viata si al pseudonevoilor injectate pe toate caile, noi nu mai stim ce vrem si ghici ce? Nu suntem fericiti.
Ce pot eu face de-acum inainte? Sa nu ma mai incred in oameni, sau cel putin sa imi rezerv un dram de prudenta in ceea ce priveste solutiile date de ei, si sa imi caut drumul, avand incredere mai mare in Dumnezeu.
Si poate ca am uitat cum sa ma rog, poate ca nu mi-a pasat atunci cand am gresit, poate am uitat ce inseamna sa crezi in El, insa stiu ca El ne vrea fericiti si liberi, liberi de toate constrangerile sociale si de intreaga manipulare a unui/unor papusari care vor sa ne controleze. Cred ca Dumnezeu ne vrea in comuniune cu El, cu natura creata de El, cu tot ceea ce inseamna bucurie pentru viata. Singurul mod pentru a ne croi drumul spre eternitate este a ne trai prezentul cu toate fortele noastre.

Am nevoie de Dumnezeu!

Am nevoie de Dumnezeu...si de voi, oamenilor.
Am nevoie sa traiesc iubirea Lui in fiecare zi, sa ma las condusa cu gratie acolo unde vrea El. Si da. Am nevoie si sa iubesc, sa va imbratisez cu dor si sa simt compasiune pentru tot ce e fiinta, pentru voi, pentru copaci, pentru flori, pentru animale, pentru cerul albastru dintr-o binecuvantata zi de vara...
Iar de libertate...am cea mai mare nevoie. Sunt sigura. Si stiu ca nu o pot dobandi pana ce nu accept ca singura, prin propriile forte, avand un sistem de valori indoielnic, nu voi reusi nimic, nici macar profesional, cu atat mai putin iesirea din carcera egoismului. Fericirea se plateste, dar merita. N-as spune acelasi lucru despre nefericire.
Uneori ma covarsesc experientele cu oamenii. Insa cel mai tare ma darama absenta unei comunicari autentice cu ei. Din vina mea, din vina lor, si din vina prea multor drumuri care duc spre nicaieri. Daca imi deschid eu inima, veti face si voi la fel?Sau fericirea mea nu depinde de asta?
Daca prietenilor mei le-as arata ranile mele, m-ar ajuta sa ma vindec? Dar daca ei mi-ar arata ranile lor, as sti ce sa fac?
In fiecare din noi exista intrebari dureroase, care cer raspunsuri si mai dureroase, dar e nevoie si de ele, caci a sueferi inseamna a creste, mai ales daca te dor oamenii si neputinta de a le atinge sufletul. Pasul urmator ar fi sa ajungi sa faci asta. Nu singur, ci cu ajutorul Lui.

Da-mi Doamne curajul de a ma infrunta pe mine insumi si de a ma arata oamenilor asa cum sunt. Dar mai intai, indreapta-mi ochii dinspre inafara spre inauntru, pentru a sti cum sunt. Iar voi oamenilor, fiinte multiubite, potentiale lumini cu iz de vesnicie, cautati-va sensul si urmariti dragostea.

Pace si luciditate! Amin!

Mi-au crescut in suflet oameni

Oamenii mici, ca si oamenii mari sunt la fel de frumosi, la fel de importanti si au de invatat multe unii de la ceilalti.
Am aflat ca am de invatat chestii vitale de-a dreptul de la oameni. In primul rand, oamenii ma pot invata sa traiesc. Sa imi exersez abilitatile emotionale, sau sa mi le formez in mijlocul lor si O Doamne!unde altundeva as putea sa le achizitionez, daca nu printre ei?
Personalitati de calibru diferit pot interactiona intr-un mod foarte frumos, se pot adapta unii la altii si pot ajunge sa sudeze relatii de prietenie, chiar daca unora le place jazzul si altora muzica simfonica, sau cea electronica. Aici, pe pamant, oamenii sunt cei mai importanti. Nu natura, nu animalele, nu solul, nici aerul. O astfel de afirmatie poate trece drept ingamfare, insa imi asum acest risc, deoarece cred in ceea ce spun. O alta afirmatie socanta este urmatoarea: tot ce exista pe pamantul acesta: animale, natura, sol, apa si aer, toate sunt facute in folosul si pentru beneficiul omului, chiar si balena albastra, chiar si reciful de corali care astazi aproape ca nu mai este. De ce? Din iubire. Pentru noi, fiinte bipede cu sistem nervos central si cu emotii pe care uneori le exprimam corespunzator, alteori le tinem pentru noi. Pana si realitatea zilelor noastre, asta in care actiunile umane au dus la sporirea poluarii, la degradarea naturii, la disparitia vreunei minunate specii, sau la propria noastra degradare fizica, certifica acest lucru, anume ca suntem fiinte superioare cu intelect care au avut posibilitatea sa manipuleze mediul in care traiesc.
O spun deschis, lumea mea e o lume in care oamenii sunt prioritari altor fiinte si a caror viata ma intereseaza mai mult decat viata pestilor, a pisicilor si a cainilor. Judecati-ma de vreti, nu pot fi preocupata de altceva, nu pot sta undeva printre cai, sau caini, sau plante pentru o perioada indelungata, daca sunt de una singura.
Imi planific ziua, gandindu-ma la timpul pe care il pot petrece cu prietenii, e adevarat, nu fac asta intotdeauna, insa majoritatea timpului il petrec printre fiintele umane, cu care pot comunica in plan verbal si nonverbal, care ma ajuta sa ma simt bine, sau ma fac sa ma simt prost, cea din urma varianta nefiind insa un motiv pentru care sa renunt la prietenia lor.
Prima fiinta care m-a luat in brate a fost un om, o femeie, care m-a si alaptat si mai apoi m-a crescut si cu sprijinul careia am facut primii pasi.
Mai tarziu am invatat cuvinte si am observat emotii pe care le-am exprimat si eu. Pe urma, am invatat sa scriu si sa citesc. Tot un om, m-a invatat sa deschid gura sa rostesc primul meu a, sau primul cuvant care incepe cu a si apoi sa scriu, la inceput tremurat si chinuit simbolul acestui sunet, insa cu timpul, tot mai sigura ca am cucerit lumea pentru ca am putut sa citesc cursiv un text, in limba mea, apoi in alte limbi.
Tot oamenii apropiati au fost primii care m-au ranit, si pe care si eu i-am ranit, insa tot impreuna ne-am vindecat ranile. Unii oameni m-au ranit si nu au mai vrut sa-si aduca aminte de asta. Altii insa, care au vazut plagile mele supurand, nevindecate, au sarit indata sa-mi ajute, mi le-au uns cu alifia intelegerii si mi le-au legat cu siguranta prieteniei lor.

Azi, oamenii ma inspira, sa scriu, sa imi doresc sa-i cunosc mai mult, sa vreau sa petrec timpul cu ei, si chiar daca nu de putine ori unele interactiuni imi lasa un gust amar, stiu ca a fi printre oameni, este rostul meu, este parte din misiunea mea existentiala.
Asa ca, atata timp cat inca mai respir, si cat inca ma mai pot folosi in mod voluntar de simturi, prefer interactiunile umane, oricarui alt tip de interactiuni, care pot avea loc pe pamant, excluzand situatia vreunei revelatii din partea Celui care m-a creat pe mine, omul, si pe semenii mei.
Voi invata limbi straine, voi face traininguri, voi sustine examene, poate voi calatori, ma voi indragosti in lumea asta, formata din oameni, oricum ar fi ei, dar cu un potential de perpetua devenire a ceea ce sunt.

Amintiri

Ma gandesc la ei in fiecare zi de cand am plecat. Ma gandesc cu drag, cu teama, cu dor...uneori incerc sa schimb parerea mea despre ei, dar nu se poate pentru ca mi-am format mai mult decat doar o parere. M-au fermecat, dar eram inca destul de inchisa in mijlocul lor; ca un copil haituit de cosmaruri; aveam propriile mele cosmaruri, viata si lumea din afara. Nu imi vine sa cred in ce lume traiesc; si cum mi s-a dat posibilitatea de a iesi din ea, de a construi ceva prin care viata sa merite traita-iubirea. Sangerez din nou pe aceleasi strazi, in intunericul din mine si nimeni, absolut nimeni pe lume nu ma intelege. Ma simt singura. Si traiesc in fiecare zi cu frica in san ca ceva rau se va intampla; ma feresc de serpi si ii cresc la sani; unde a pierit deodata credinta tamaduitoare? Si dorinta de a sacrifica tot pentru Hristos? Unde s-a topit dragostea si de ce lacrimile de pocainta nu mai curg? Fiindca am uitat sa fiu recunoscatoare pentru minunata lume din mine. Si-asa am ajuns in deznadejde. Costa mult sa vrei sa fii tu insuti, pentru ca este nevoie mai intai sa vezi ca nu esti ceea ce crezi ca esti, sa treci de mastile care crezi ca esti tu, sa incerci sa dai la o parte valul...m-am opintit si am cazut...intr-o groapa, pe care eu o numesc lumea fara Dumnezeu, in care cerul e departe si soarele abia isi mai trimite razele pana acolo. Doamne, cat intuneric si cata suferinta se ascunde in mine! Daca Te caut in groapa, nu stiu daca te voi gasi...stiu, sunt unii oameni care vad ceva dincolo de mastile altora, sunt oameni care pot fi sinceri pana in maduva oaselor; eu am slabit cumplit aici: mint, ma rusinez, ma simt vinovata, sunt mai tot timpul obosita, am temeri si obsesii de care nu mai scap. Am devenit parca dependenta de ei, de oameni si am ajuns sa accept orice fel al lor de a fi. Dar imi pare ca am devenit mai rea decat ei, mult mai rea si din ce in ce mai franta sub povara grijilor. Mi-am pierdut undeva copilaria si sinceritatea si iubirea, Tata, Iubirea- biletul de autobuz care ma duce la Tine. Depresia mi-a intrat in oase si imi spune ce sa fac; dar dintre toate, egoismul este cel mai rau- el e papusarul care imi conduce viata din umbra si face ca mereu sa am zile cumplite.

Mai mult decat cuvinte

Traiesc de ceva timp intr-o rana si-am ajuns sa cred ca rana sunt eu.
Sunt la marginea disperarii. E de neimaginat pentru ceilalti. Ei se plimba la brat ca la promenada pe o alee de parc, cu pomi infloriti de-o parte si de alta, cu gesturi ample, gata sa nu vada prapastia in care stau sa cad. Desi zambesc, par ca ma bucur, de fapt, nu mai stiu daca am murit sau daca mai traiesc. Si cuvintele…ce pot face ele pentru mine?
Poate doar cantecul viorii in care sper sa se ascunda sufletul meu. Poate vocea fetei cu parul ca abanosul va vrea in trilu-i de ciocarlie sa-i ofere salas sufletului meu. Sau poate se va strivi in bataia furtunoasa a palmelor si va cadea la pamant, uitat de tot.
In seara asta m-am bucurat si nu m-am bucurat, caci mi-a fost frica. De cine, sau de ce? De fiecare gand ce a patruns ca o sageata otravita in mintea mea, si-asa mustind de compromisuri. De ce-oi fi vrand sa plac tuturor?
Imi urasc gandurile. Dar ce folos? Daca starile paroxistice le caut tot timpul. Refuz cafeaua si o gasesc amara, dar fara cocaina nimic nu are sens. Chiar asa: ce are sens?
M-am imbolnavit de mine, insa boala aceasta imi ofera iluzia unor beneficii secundare. Dar stiu ca totul este fals, si ca asta nu e viata. Si cu atat mai mult nu e viata cu cat ma astept ca ceilalti sa ma inteleaga. Nu trebuie sa ma inteleaga insa.
In leaganul cearcanului si-a gasit locas o lacrima ca apa ce sta putin in causul palmei, dar cutremurul pleoapei a izgonit-o pe campul unui obraz si in spatele ei vin una cate una surorile ei-surori bune din aceeasi mama. Nu le intreb unde vor sa ajunga; poate ca daca as avea genunchii la piept s-ar odihni pe ei, dar asa…
Seara de muzica si poezie s-a incheiat oficial in tanguitul impecabil a doua viori. Dar eu inca mai sunt in sala, desi viorile nu mai canta; nimeni nu mai recita poezii si nimeni nu mai aplauda. Astept sa se deschida usa si sa vina sa asculte alaturi de mine un cantec, o doina cum nu se poate mai trista. Si nu vreau sa aplaude, nu vreau nici macar sa imi zambeasca, nu vreau nimic altceva decat sa fie prezent, sa accepte sa stam acolo amandoi si sa ascultam cu luare aminte durerea din sufletele noastre. Nu vreau sa jelim inocenta pierduta. Vreau doar sa locuim amandoi, macar pentru o noapte in tihna sinceritatii, in deschidere si fara autocenzurare, fara frica ca expunerea vulnerabilitatii este interzisa fiintelor ca mine, care se-ascund mereu, in cotloane friguroase si intunecate.
Mi-e dor de inocenta.

La mine...la noi

Viata…oamenii..noi…fericirea, ca o fata morgana plecata mereu in excursie, niciodata acasa, aici, unde este atata nevoie de ea…
Tristeti si dezamagiri, vise rupte ca si crengile de copaci dupa o furtuna de martie. Din ecuatia unei vieti implinite, nu poate lipsi nimic, nu-i asa? Din mine insa lipsesc atat de multe…
Si nu se mai lasa tacerea. Iar fara ea, eu nu stiu sa iubesc, caci in vacarmul de infern al mintii, iubirea si pacea nu se pot odihni, nu au piatra pe care sa stea, nici locas de popas.
Hanu Ancutei ramane povestea lui Sadoveanu, nu si a mea.
La mine e frig si ger ca in povestea lui Andersen, dar eu nu sunt fetita cu chibrituri; la mine e intuneric si groaza ca in Infernul lui Dante. La mine, Werther nu o poate gasi pe Lotte, caci e plecata sa-si cumpere pantofi si rochie de banchet si azi, nu da doi bani pe suflet. La mine…e ca in povestea Rodicai Ojog Brasoveanu…oamenii sunt singuri, suspiciosi, si uratiti…si au bucurii urate si liste negre pe care le verifica cu migala contabiliceasca, nu care cumva sa ramana vreun ins caruia sa nu-i fi platit inapoi ofensele.
La mine…Otilia si-a pierdut din farmec si chiar daca Felix ar mai iubi-o, ea nu mai vrea.
Si uneori…as vrea sa spun ca eu sunt vamesul din pilda vamesului, dar eu sunt insotitorul lui, cel care se lauda ca nu e ca ceilalti…ca e fidel si bun, ca e plin de virtuti.
Cand s-au vindecat cei 10 leprosi, eu nu am fost cel care s-a intors sa multumeasca pentru binefacerea facuta; mi-am vazut de drum alaturi de ceilalti 9. Am fost levitul si preotul care au trecut pe langa omul ranit, nu si samariteanul milostiv.
La mine e drum de tara, cu raspantii unde hotii jefuiesc calestile regale. Si hotii nu sunt haiduci bine intentionati. La mine cenusareasa e tot singura, fiindca printul s-a casatorit cu fiica din regatul vecin, ca sa uneasca tarile impotriva dusmanului…real sau fictiv.
La mine, inchizitia o executa pe frumoasa venetiana, fiindca cel pe care il iubeste nu are curajul sa infrunte adunarea de lupi imbracati in piei de oi. La mine, Fermina din povestea lui Marquez e foarte fericita in casnicie si de Florentino Ariza a uitat cat ai clipi.
La mine se lasa adesea o tacere sufocanta, ca in cinele triste ale personajelor din Revolutionary Road.
Si Harap Alb…a poposit la un han, si haladuieste acolo, alaturi de o hangita care-i face in fiecare seara ochi dulci, mai dulci ca vinul pe care i-l toarna in ulcica. Fata imparatului Ros? Cine e aia? A uitat ca e un personaj de basm care trebuie sa isi foloseasca palosul ca sa taie capul spanului si sa culeaga salati din gradina ursului.
La mine, fata babei e pe un post inalt si bine platit, si fata mosului e tot harnica si buna la suflet…e femeie de serviciu in institutia condusa de fata babei.
La mine, Alba ca Zapada s-a casatorit cu vanatorul si printul cu mama vitrega si intre ei e concurenta la produse lactate.
La mine, genialul Sherlock Holmes s-a pensionat, si colegul lui, Watson, a plecat intr-o croaziera in jurul lumii cu mafia italiana.
La mine, Hansel a dat-o in judecata pe Gretel pentru mostenirea vrajitoarei care voia sa-i manance, si care de fapt era matusa lor.
Si Lorelei, a lui Teodoreanu, e profesoara de romana, care s-a pensionat; sta singura intr-o garsoniera si creste pisici.
La mine sultanul din o mie si una de nopti e prea ocupat ca sa mai asculte povesti. Da drumul la plasma din dormitor si se uita cu cat a crescut pretul petrolului.
Si Ali Baba poate striga cat vrea, Sesam nu se mai deschide; are sistem de alarma bine pus la punct , si tipii bine hraniti de la bgs il fac praf cu pe camila cu tot.
La mine, Narnia e o zona arida si nepopulata, iar in subteran chimistii si biologii au laboratoare secrete in care creeaza arme biologice pe care fat-frumos nu le poate invinge cu palosul.
Pana si William Wallace a uitat ce e curajul si lucreaza pe un post de asistent universitar la facultatea de istorie si inghite tot ce-i dicteaza mai marii. E un perfect adaptat la sistem.

Declaratie de dragoste

Cresc in fiecare zi, cautandu-te in mine, printre flori de salcam si iarba si nori de toate formele si nuantele; te vad in rasaritul si in apusul soarelui, te simt in adierea vantului; esti mereu langa mine, tot mai viu si mai aproape; imi dai forta si imi deschizi ochii sa vad cat sunt de minunata, pentru ca sunt rupta din Tine; Tu esti calea si fericirea mea; si cunoasterea si tot ce am nevoie ca sa gasesc pacea: Tu esti pacea care nu se sfarseste, esti izvorul din care ma adap cand setea imi usuca fiinta. Sunt vie, pentru ca Esti Tu, Dragoste ce se varsa peste pamant sub forma de ploaie; Imi doresc mai mult ca orice sa fiu spalata de aceasta ploaie curata de dragoste.

Decompresie

Zambetul alb al zapezii ma revendica; sunt si eu parte din el; doar ca am uitat asta si m-am topit urcand scarile spre ce credeam a insemna viata. Comportamentul meu autosabotor m-a adus in pragul nefericirii. Dar pot sa ies. Pot sa ies si sa revin la viata. Am nevoie de iubire; din partea iernii, a oamenilor, a cerului si de niste ochi sanatosi care sa nu orbeasca la vederea albului, imaculatului. Un pas azi, unul maine…pasi mici in credinta. Daca fac pasi prea mari, e de fapt o minciuna si risc sa imi plezneasca plamanii ca urc prea repede la suprafata…decompresie. Ma scufund intr-o apa adanca, iar deasupra mea, se invart ametitor rechinii gandurilor irationale si ma fac sa ma inspaimante iesirea la suprafata. Stau pe fundul unui ocean unde sunt relicve, si nu stiu ce sa fac. In curand mi se va termina si oxigenul, si de rechini tot nu am scapat.

M-as bucura daca mi-ar veni cineva in ajutor, insa de-aici nu vad decat din cand in cand razele soarelui palide si aproape ireale, ca si o poveste spusa demult, si dosita intr-un sertar al mintii, ca o scrisoare veche in care literele s-au sters, ca o umbra…ca o amintire din copilaria mica, nu poti sti niciodata daca a fost sau nu reala. Si totusi, soarele e acolo si imi aduce aminte ca de fapt eu trebuie sa ies, caci lumea se intinde dincolo de oceanul acesta plin cu relicve si intuneric. Lumea e acolo unde este soarele, si deocamdata acesta este reperul meu.

TU

In Tine, sunt la adapost de mine. Si-n loc de gust amar si gratii, am parte de dulceata caintei si de aripile dragostei cu care sunt libera.
Pentru ce sa ma incred mai mult in oameni? De ce sa imbratisez convingerile lor, daca credinta in Tine m-a facut fericita? Sunt mare atunci cand ma fac mica inaintea Ta si te las pe Tine sa cresti. Dar sunt si ma simt mica atunci cand ma fac mare si ma simt fara vlaga si fara putere printre oameni. Cand insa cred in Tine, ma simt puternica, invincibila si drumul fricii imi este necunoscut.
Si totul se petrece firesc: ninsoarea de afara, ruga catre Tine, conversatiile cu oamenii si viata curge, nu in graba, ci in armonie.
Vreau sa fiu si sa raman in Lumina.

Si ninge iarasi cu fulgi mari

Si ninge iarasi cu fulgi mari… iarna de anul acesta m-a prins in sala de lectura. Visele mele stau inchise in beci si nu le pot scoate afara, sa vada ninsoarea. Faptura sta si suspina la geam, in timp ce fratii ei, fulgii de nea se joaca purtati pe brate de mama lor alba. Simt apasarea tot mai grea a celor patru pereti ai acestei absurde existente! Mi-am educat nevoile sa taca si in schimb am crescut dorinte intr-un cuptor fierbinte al unei minti bolnave. Nu vreau sa ma mint, ma simt singura, si frica imi mananca din oase pe zi ce trece. Iarna de anul acesta...as vrea sa-mi bata la usa cu sperante si sa nu ma mai doara nedurerea. M-as odihni in mine, ca la gura sobei, in timp ce afara ar viscoli. As gasi tot ce am nevoie acolo..in mine: si hrana si caldura si leacuri pentru degeraturi si rani. Iarna de anul acesta...mi-ar placea daca, asa grava cum e ea...mi-ar domoli prin ninsoare propriul viscol launtric.

cer sa fiu cer

Cum gasesti Tu cu cale sa vii dupa mine, oriunde m-as ascunde. Mai ales atunci cand ma ascund de mine. Ma cauti in cotloanele cele mai intunecate ale mintii mele. Cand ma bag in vagauni de sarpe, Te prefaci in raze de soare si in adiere de vant; cand fug in vale, imi bati in fata, cand urc in fuga dealul, Tu esti deja acolo, in varful lui, inaintea mea. Cand am strabatut o mie si una de incaperi ganduri si m-am inchis in camera zugravita in negru a gandului neiertarii, Vii si zugravesti peretii in Albul Iubirii. Cand sting lumina sa plang in intuneric, cuprinsa de frica si disperare, imi falfai la geam din aripi: esti un porumbel si nu-I cale alta decat sa Iti deschid si sa-ti dau hrana; nu Te multumesti cu una cu doua, vrei zambete si ruga, vrei boabe cat cele de mustar, de credinta. Nu stii cat de rare sunt zilele astea? Daca hotarasc sa pun perdele la geamul camerei mintii mele, se intuneca camera, si nu mai intra lumina; asa ca e musai sa le iau jos ca sa pot privi mai bine cerul…cerul din mine.

Despre....

Ce cred eu? Ca orice as crede se va implini ce imi este destinat, dar e mai frumos daca ajung sa pricep si sa merg in armonie cu destinul meu.
Cine a zis ca nu pot sa aleg? Vai mie daca nu aleg, caci mi s-a dat aceasta posibilitate, de a discerne; pot vedea cata drama zace in fiinta celor pentru care au ales si aleg altii. Societatea, spre exemplu.
Ma tot gandesc: ce rost are aceasta surda impotrivire?
Fugim de sensul nostru si pe urma tot noi vociferam nemultumiti: ce trista soarta!Si ne continuam, vorba unei prietene, perfectionarea pe picioarele din fata, picioruse de soricei speriati, caci cele din spate sunt prinse in cursa vesnica. Da, poate suna a banalitate ce spun,dar e departe de ea cand vine vorba sa get to the facts. Oare de cate dovezi are nevoie un om, ca sa isi dea seama ca experientiaza in mod perpetuu o drama si ca intoarcerea la el insusi, ca fiinta UNICA si IUBITA, o farama din nemurire ii asigura iesirea din cerc, din labirint.
Nu! Lumea nu e musai trista si urata, dar nu putem( sau putem oare?) nega ca cineva parca face experimente pe noi, intr-un megalaborator.
Daca progresul in stiinta are loc cu precadere cand se pun intrebari, mai mult decat atunci cand se ofera raspunsuri, de ce nu putem oare extrapola asta si in viata de zi cu zi? Sa ne intrebam, de pilda, daca raspunsurile pe care ni le dau altii ne multumesc nu numai intelectul,caci nu suntem numai asta, ci intreaga fiinta, holistic, cum spune alde Maslow? Nu e oare natural sa ne punem intrebari? Gandirea, poate fi( tot dragul de Maslow zice)un proces spontan si natural, liber de constrangeri( vedem asta la pruncii care te bombardeaza cu intrebari), asemeni parfumului florilor. O fericita exprimare, lipsita de efort, spune el, a naturii si existentei organismului, carevasazica o trebuinta.

Octombrie

Dimineti senine, zambete pline, ceas de trezie si flori de iasomie.
Vorbe de duh, pasi apasati, verdele verde al ierbii. Privesti in ochii celor care nu te vad, nu te aud, si mai rau e ca nu se aud pe ei insisi.

M-am saturat de mirosul greu al orbirii. Soarele se ridica pe cer, acelasi soare in cele 365 de zile ale anului, care aduce si duce cu el acelasi mesaj, scris cu raze fierbinti pe firmamentul cerului.
Oamenii au astupat cu cuvinte fara rost sunetul tacerii.

E vremea stransului roadelor. Toamna, o fecioara despletita, isi plimba haina in degrade peste lume, si din cand in cand mai aluneca cu picioarele in noroiul pe care oamenii au uiat sa-l spele cu lacrimi. Sau poate nu mai au lacrimi...
Eu inca ma mai caut in cele 1001 incaperi ale mintii. Se pare ca inca nu am invatat ca nu aici o sa ma gasesc. Ma rog inca sa nu ma fi inchis in beciul propriei mele minti. Nu am cheile de acolo, iar usile nu pot fi clintite cu una cu doua, sunt usi grele de fier.
E inadmisibil sa stau in beci si sa lipsesc de la spectacolul vietii.

Dintr-o data mi s-a facut dor de copilarie. Umblam cu picioarele ude in opinci si-alergam dupa vite ce nu ma ascultau- asa cum oamenii nu isi asculta sufletul.
Vreau sa mananc paine satioasa in care s-au copt amintiri, vreau sa torc lana cu bunica in pragul tinzii, pentru o haina care sa ne pazeasca de frigul unei toamne lipsite de credinta. Octombrie e un alt nume pentru inceput.

Dragostea e simpla

Am vrut sa scriu despre dragoste. Sa umplu caiete intregi cu tot ce imi trece prin cap in legatura cu ea. Ce sa-ti spun? Painea se face din aluat, asa cum dragostea numai din iubire se poate naste.
Asa cum alegi sa mergi pe un drum, alegi sa si iubesti. Sa-ti imparti painea fizica si cea spirituala cu cei saraci in toate cele.
Sa-ti rupi sperantele si sa le imparti multimilor si sa vezi ca ele nu se imputineaza.
Dimpotriva, se inmultesc si iti raman si pentru viata de acum si pentru eternitate. Dragostea inseamna sa dai, si cum altfel, sa si primesti. Sa ti se dea apa din belsug atunci cand ea e scumpa gurii tale, si band din ea, materia sa se uneasca cu duhul, imanentul cu transcendentul, si din gura ta sa iasa izvoare care sa stinga setea sufletelor arse de durere.
Ai primit apa, ai dat inapoi apa. Nu de la tine ai dat.
Dragoste- daca nu poti plange cu cel ce plange, si-si varsa durerea in fata ta, sa-i arati ca sunt motive sa zambeasca, sa-i intinzi delicat o frantura din bucuria care te-a cuprins pe tine. Cum? Prin marturisirea Adevarului.
Dragoste inseamna sa stii si sa simti ca nu esti singur.